Am tot citit carti de dragoste si toate descriau dragostea ca o atractie sexuala pe care nu o poti controla, ca si cum femeia ar sari imediat pe barbat sa faca dragoste cu el si viceversa.
Eu sunt de parere ca dragostea reprezinta mult mai mult decat ce se petrece in dormitor.
Iubirea este atunci cand te uiti in ochii persoanei iubite, o/il mangai pe obraz si stii ca nu iti mai trebuie nimic, ca ai totul.
Iubirea este atunci cand stati dimineata unul in bratele celuilalt.
Iubirea este atunci cand notiunea de timp nu mai are valoare pentru voi, pentru ca privesti ceea ce reprezinta lumea ta, fericirea ta si ceea ce te completeaza.
Iubirea este atunci cand va alergati in joaca si dintr-o data el te trage de mana si cazi in bratele lui dupa care te saruta.
Iubirea este cand il tii de mana si simti ca poti sa faci orice iti propui.
Iubirea este cand poti sa fii tu insuti fara sa iti pese de parerea altuia pentru ca stii ca el/ea te iubeste asa cum esti tu...
Iubirea e atunci cand persoana iubita isi doreste ceva si tu ai vrea sa ii oferi acel lucru(de exemplu, un obiect) oricat de scump ar fi...
Iubirea nu este ceva atat de vulgar cum este descris de multe ori, este ceva pur, este minunat.
duminică, 13 decembrie 2015
miercuri, 9 decembrie 2015
Recenzie a romanului "Jurnalul proiectului 156 A"
În urmă cu ceva timp am fost invitată la o întâlnire a Ligii Scriitorilor, invitație pe care am acceptat-o. A fost prima dată când am fost la o întâlnire a ligii și sper ca vor urma și altele la care voi merge ca membru.
Acolo mi-am făcut prieteni noi și am vorbit cu oameni care au aceeași meserie pe care mi-o doresc și eu: scriitor. Odată ce a doua mea carte va fi tipărită voi putea spune că sunt scriitoare cu normă întreagă. Abia aștept acel moment. Cu acea ocazie, am primit în dar două cărți: un roman și o carte cu poeme de dragoste. Acestea sunt două din cele 6 cărți publicare de Maria Ieva. Am citit romanul și am să îmi spun părerea în cele ce urmează.
În primul rând este un roman de dragoste, lucru care mi-a plăcut. Este vorba despre o femeie pe nume Irina a cărei viață, în urma unei petreceri din timpul facultății a luat o întorsătură de 180 de grade.
În principiu, romanul prezintă traumele prin care a trecut această femeie, dar sunt trei personaje a căror viață este povestită. Este pus accent pe trăirile Irinei și ceea ce a învățat ea despre viață și dragoste în urma unei căsnicii eșuate. Toată acțiunea se petrece în intervalul de la terminarea proiectului 156 A și până când dosarul proiectului a fost finalizat în cele mai mici detalii. Pentru că Irina, Sergiu(fostul soț al Irinei) și Miruna(femeia de care este îndrăgostit Sergiu) au lucrat la proiect, revederea celor doi foști soți le-a readus aminte trecutul.
Mi-a plăcut faptul că personajele au povestit cititorului totul. Tot ce se petrece se povestește din perspectiva celor trei personaje. Sunt multe metafore, Irina analizându-și viața ca într-un final să înțeleagă adevărul. Viața ei este comparată în corelație cu elemente ale naturii și dragostea este explorată de mai multe personaje ale romanului.
Consider că un element important al cărților este ca ele să te facă să nu te poți opri din citit. Am citit cartea cu sufletul la gură și nu am putut să o las din mână.
Totuși, nu consider că este doar despre dragoste pentru că personajele se redescoperă. Deci într-un fel sau altul este și puțin psihologică.
Este exact genul de cărți pe care le citesc. În concluzie, mi-a plăcut. Este o carte bună și o felicit pe doamna Maria Ieva pentru că a scris atât de frumos despre dragoste.
Acolo mi-am făcut prieteni noi și am vorbit cu oameni care au aceeași meserie pe care mi-o doresc și eu: scriitor. Odată ce a doua mea carte va fi tipărită voi putea spune că sunt scriitoare cu normă întreagă. Abia aștept acel moment. Cu acea ocazie, am primit în dar două cărți: un roman și o carte cu poeme de dragoste. Acestea sunt două din cele 6 cărți publicare de Maria Ieva. Am citit romanul și am să îmi spun părerea în cele ce urmează.
În primul rând este un roman de dragoste, lucru care mi-a plăcut. Este vorba despre o femeie pe nume Irina a cărei viață, în urma unei petreceri din timpul facultății a luat o întorsătură de 180 de grade.
În principiu, romanul prezintă traumele prin care a trecut această femeie, dar sunt trei personaje a căror viață este povestită. Este pus accent pe trăirile Irinei și ceea ce a învățat ea despre viață și dragoste în urma unei căsnicii eșuate. Toată acțiunea se petrece în intervalul de la terminarea proiectului 156 A și până când dosarul proiectului a fost finalizat în cele mai mici detalii. Pentru că Irina, Sergiu(fostul soț al Irinei) și Miruna(femeia de care este îndrăgostit Sergiu) au lucrat la proiect, revederea celor doi foști soți le-a readus aminte trecutul.
Mi-a plăcut faptul că personajele au povestit cititorului totul. Tot ce se petrece se povestește din perspectiva celor trei personaje. Sunt multe metafore, Irina analizându-și viața ca într-un final să înțeleagă adevărul. Viața ei este comparată în corelație cu elemente ale naturii și dragostea este explorată de mai multe personaje ale romanului.
Totuși, nu consider că este doar despre dragoste pentru că personajele se redescoperă. Deci într-un fel sau altul este și puțin psihologică.
Este exact genul de cărți pe care le citesc. În concluzie, mi-a plăcut. Este o carte bună și o felicit pe doamna Maria Ieva pentru că a scris atât de frumos despre dragoste.
joi, 19 noiembrie 2015
Prima mea carte publicată
Sa devin scriitoare a fost visul meu de cand ma stiu. De anul acesta visul meu prinde contur pentru ca am publicat prima mea carte, Dansul stelelor. Este un roman despre dragoste, adolescență și viață.
In august a fost tiparita si pana sa ajunga Curierul am fost foarte agitata. Am asteptat acel telefon cu sufletul la gura. Si cand le-am primit am fost extrem de fericita si trebuie sa recunosc ca am sarit de fericire...
Am reusit sa fac primul pas. Mi-am publicat primul roman, lucru la care nu ma asteptam sa se intample la 20 de ani. Dar sunt fericita. Imediat dupa o luna am inceput sa scriu urmatorul roman care planuiesc sa fie in doua volume.
Dansul stelelor prezinta viata de adolescenta a lui Daisy. Daisy nu este o fata oarecare, ci are un talent mai special. Ea se muta la un alt liceu si nu doar viata ei se va schimba, dar si a celor din jurul ei. Isi face cu usurinta prieteni, insa o veche prietena ii face viata un calvar. Totul incepe cand Daisy se indragosteste de Alex. Si de atunci lucrurile se schimba destul de mult pentru personajele acestui roman. Romanul mai prezinta si o lectie de viata, un adevar ce probabil multi dintre noi nu vrem sa il acceptam si il ignoram. Daisy reprezinta pentru mine mai mult decat un personaj. Este cea care va demonstra lumii ca visele pot deveni realitate.
In curand va aparea si in cateva librarii din Timisoara.
O zi buna sa aveti!
In august a fost tiparita si pana sa ajunga Curierul am fost foarte agitata. Am asteptat acel telefon cu sufletul la gura. Si cand le-am primit am fost extrem de fericita si trebuie sa recunosc ca am sarit de fericire...
Am reusit sa fac primul pas. Mi-am publicat primul roman, lucru la care nu ma asteptam sa se intample la 20 de ani. Dar sunt fericita. Imediat dupa o luna am inceput sa scriu urmatorul roman care planuiesc sa fie in doua volume.
Dansul stelelor prezinta viata de adolescenta a lui Daisy. Daisy nu este o fata oarecare, ci are un talent mai special. Ea se muta la un alt liceu si nu doar viata ei se va schimba, dar si a celor din jurul ei. Isi face cu usurinta prieteni, insa o veche prietena ii face viata un calvar. Totul incepe cand Daisy se indragosteste de Alex. Si de atunci lucrurile se schimba destul de mult pentru personajele acestui roman. Romanul mai prezinta si o lectie de viata, un adevar ce probabil multi dintre noi nu vrem sa il acceptam si il ignoram. Daisy reprezinta pentru mine mai mult decat un personaj. Este cea care va demonstra lumii ca visele pot deveni realitate.
In curand va aparea si in cateva librarii din Timisoara.
O zi buna sa aveti!
miercuri, 1 iulie 2015
Grădina uitată, de Kate Morton
Acum două săptămâni am citit această care Grădina uitată scrisă de Kate Morton. M-a prins din primele pagini și am stat în unele nopți până târziu, până când mi-au obosit ochii, ca să citesc cartea asta.
Nu am vrut să o termin mai ales pentru că a descris un loc minunat care pentru mine seamănă cu raiul. În timp ce citeam, mereu aflam ceva șocant. Toată povestea se leagă de grădina aceasta ce a ajuns uitată după 100 de ani. Aș putea să spun atâtea, dar aș fi spoiler. Însă am să spun câteva aspecte care mi-au plăcut.
Cartea este emoționantă, captivantă și frumoasă. Am doar cuvinte de laudă la adresa acestei cărți și nu găsesc nimic neplăcut la ea. Descrierile au fost superbe și te-au tras în acea lume magică. De câte ori nu citeam cartea vroiam să intru din nou în acea grădină magică, vroiam să vorbesc cu Eliza, vroiam să îi fiu prietenă, pentru că alături de acest personaj conturat atât de frumos, lumea părea magică. Eliza a devenit eroina mea, modelul meu și aș vrea să fiu ca ea. Cine citește cartea o să vadă de ce. Personajele au fost numeroase și poveștile lor au fost uimitoare. S-a povestit despre vreo trei generații și totul s-a învârtit în jurul acestei Eliza. Nell, dar și Cassandra au dorit să afle povestea adevărată. Nell, bunica Cassandrei, a început cercetările și le-a notat într-un caiet pe care l-a lăsat nepoatei ei, Cassandra, ca să continue cercetările.
Am crezut că nu mă mai opresc din citit și muream de curiozitate să aflu cât mai mult din această poveste. Au fost momente triste, dar și fericite. Personajul cel mai viu, cel mai colorat al acestei cărți a fost Eliza care a făcut tot ce a putut ca să fie aproape de cei dragi, dar care au fost luați de lângă ea întotdeauna cu sau fără moartea acestora. Aspectul ei fizic, culoarea părului, mă face să îmi doresc să fiu ca ea nu doar la suflet, dar și la aspect.
Alt aspect plăcut a fost puritatea și lipsa perversității. Au fost momente în care s-a vorbit despre acest act al dragostei, însă nu a fost în modul în care se scrie în zilele noastre despre asta. Ceea ce a dovedit Kate este că o carte bună nu trebuie să conțină scene de sex pentru a fi un best-seller. Păcat că Cele 50 de umbre ale lui Grey a devenit mai cunoscută decât această carte. Nu am citi cartea aceea, dar din câte am auzit, nici nu vreau. Oricum, am auzit povestea cărții Cele 50 de umbre ale lui Grey și pot să spun că mai potrivită pentru popularitate era Grădina uitată.
Scriitoarea este genială și a avut idei foarte ingenioase cât scria această carte. Nu doar ideile, dar și modul ei de a scrie este captivant. Nu știu dacă o să mai găsesc o carte atât de frumoasă. Simt că am terminat de citit cea mai bună carte din lume și că nu o să mai găsesc o carte la fel de bună...
Aștept acum filmul după cartea lui Kate pentru că vreau să văd această grădină minunată despre care s-a vorbit de-a lungul poveștii. Așadar, dacă vrei să citești o carte captivantă, cu descrieri romantice, cu emoții, cu peisaje minunate și mistere, recomand Grădina uitată de Kate Morton.
Sursa: Google
Nu am vrut să o termin mai ales pentru că a descris un loc minunat care pentru mine seamănă cu raiul. În timp ce citeam, mereu aflam ceva șocant. Toată povestea se leagă de grădina aceasta ce a ajuns uitată după 100 de ani. Aș putea să spun atâtea, dar aș fi spoiler. Însă am să spun câteva aspecte care mi-au plăcut.
Cartea este emoționantă, captivantă și frumoasă. Am doar cuvinte de laudă la adresa acestei cărți și nu găsesc nimic neplăcut la ea. Descrierile au fost superbe și te-au tras în acea lume magică. De câte ori nu citeam cartea vroiam să intru din nou în acea grădină magică, vroiam să vorbesc cu Eliza, vroiam să îi fiu prietenă, pentru că alături de acest personaj conturat atât de frumos, lumea părea magică. Eliza a devenit eroina mea, modelul meu și aș vrea să fiu ca ea. Cine citește cartea o să vadă de ce. Personajele au fost numeroase și poveștile lor au fost uimitoare. S-a povestit despre vreo trei generații și totul s-a învârtit în jurul acestei Eliza. Nell, dar și Cassandra au dorit să afle povestea adevărată. Nell, bunica Cassandrei, a început cercetările și le-a notat într-un caiet pe care l-a lăsat nepoatei ei, Cassandra, ca să continue cercetările.
Am crezut că nu mă mai opresc din citit și muream de curiozitate să aflu cât mai mult din această poveste. Au fost momente triste, dar și fericite. Personajul cel mai viu, cel mai colorat al acestei cărți a fost Eliza care a făcut tot ce a putut ca să fie aproape de cei dragi, dar care au fost luați de lângă ea întotdeauna cu sau fără moartea acestora. Aspectul ei fizic, culoarea părului, mă face să îmi doresc să fiu ca ea nu doar la suflet, dar și la aspect.
Alt aspect plăcut a fost puritatea și lipsa perversității. Au fost momente în care s-a vorbit despre acest act al dragostei, însă nu a fost în modul în care se scrie în zilele noastre despre asta. Ceea ce a dovedit Kate este că o carte bună nu trebuie să conțină scene de sex pentru a fi un best-seller. Păcat că Cele 50 de umbre ale lui Grey a devenit mai cunoscută decât această carte. Nu am citi cartea aceea, dar din câte am auzit, nici nu vreau. Oricum, am auzit povestea cărții Cele 50 de umbre ale lui Grey și pot să spun că mai potrivită pentru popularitate era Grădina uitată.
Scriitoarea este genială și a avut idei foarte ingenioase cât scria această carte. Nu doar ideile, dar și modul ei de a scrie este captivant. Nu știu dacă o să mai găsesc o carte atât de frumoasă. Simt că am terminat de citit cea mai bună carte din lume și că nu o să mai găsesc o carte la fel de bună...
Aștept acum filmul după cartea lui Kate pentru că vreau să văd această grădină minunată despre care s-a vorbit de-a lungul poveștii. Așadar, dacă vrei să citești o carte captivantă, cu descrieri romantice, cu emoții, cu peisaje minunate și mistere, recomand Grădina uitată de Kate Morton.
miercuri, 24 iunie 2015
Avansare
În ultima perioadă mă simt din ce în ce mai pierdută cu ce o să fac cu viața mea; simt de multe ori că talentul meu nu e destul ca să ajung ceea ce îmi doresc dar de fiecare dată Dumnezeu îmi dă un imbold și mă ajută.
Am cam început să renunț la visul meu, dar profesoara mea de română din școala generală mă susține chiar de atunci în a-mi împlini visul și mă ajută trimițându-mi informații despre concursuri unde îmi pot etala talentul pe care unii spun că ar trebui să îl dezvolt. Așa că nu știu cum, Dumnezeu mi-a adus în cale oameni care să mă ajute să îmi găsesc drumul. Nu a trebuit să fac nimic mai mult decât să am răbdare și apoi El mi-a oferit șanse să evoluez. Și de la o vreme îmi spun De ce nu? Ce pierd dacă încerc? și iată că acește încercări dau roade.
Doar având răbdare și am reușit să apar în 2 culegeri de literatură, să public într-o revistă o poezie, mi s-a oferit șansa să fiu redactor pe un site și să scriu articole, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată, că acest lucru va rămâne doar un vis copilăresc și de atunci simt că ajung din ce în ce mai departe pe acest domeniu.
Nu știu cum de am făcut acest lucru. Faza e că eu a trebuit să îmi fac CV și am adăugat tot ce știu despre mine, chiar și articolele deși nu e relevant pentru domeniul facultății mele, dar oamenii dragi mi-au atras atenția că CV-ul este mai mult despre articolele mele decât despre electronică, așa că mi-am spus De ce nu? și am aplicat la un job de Blogger unde trebuie să scriu articole în engleză. Mi-am spus Care ar fi șansele să fiu printre cei 10 norocoși din 100 de oameni? și ieri era să sar de fericre prin autocar când am deschis mailul și am văzut că am fost acceptată. Sper să reușesc să avansez pe acest plan și acest job să mă ajute pe viitor.
Atâta timp cât cred în Dumnezeu, El îmi va oferi șanse și îmi va spune Nu renunța! Mergi pe drumul acesta! de câte ori simt nevoia să renunț. Am văzut că de câte ori sunt în dubii, El îmi dă un răspuns și mă ajută.
Am cam început să renunț la visul meu, dar profesoara mea de română din școala generală mă susține chiar de atunci în a-mi împlini visul și mă ajută trimițându-mi informații despre concursuri unde îmi pot etala talentul pe care unii spun că ar trebui să îl dezvolt. Așa că nu știu cum, Dumnezeu mi-a adus în cale oameni care să mă ajute să îmi găsesc drumul. Nu a trebuit să fac nimic mai mult decât să am răbdare și apoi El mi-a oferit șanse să evoluez. Și de la o vreme îmi spun De ce nu? Ce pierd dacă încerc? și iată că acește încercări dau roade.
Doar având răbdare și am reușit să apar în 2 culegeri de literatură, să public într-o revistă o poezie, mi s-a oferit șansa să fiu redactor pe un site și să scriu articole, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată, că acest lucru va rămâne doar un vis copilăresc și de atunci simt că ajung din ce în ce mai departe pe acest domeniu.
Nu știu cum de am făcut acest lucru. Faza e că eu a trebuit să îmi fac CV și am adăugat tot ce știu despre mine, chiar și articolele deși nu e relevant pentru domeniul facultății mele, dar oamenii dragi mi-au atras atenția că CV-ul este mai mult despre articolele mele decât despre electronică, așa că mi-am spus De ce nu? și am aplicat la un job de Blogger unde trebuie să scriu articole în engleză. Mi-am spus Care ar fi șansele să fiu printre cei 10 norocoși din 100 de oameni? și ieri era să sar de fericre prin autocar când am deschis mailul și am văzut că am fost acceptată. Sper să reușesc să avansez pe acest plan și acest job să mă ajute pe viitor.
Atâta timp cât cred în Dumnezeu, El îmi va oferi șanse și îmi va spune Nu renunța! Mergi pe drumul acesta! de câte ori simt nevoia să renunț. Am văzut că de câte ori sunt în dubii, El îmi dă un răspuns și mă ajută.
miercuri, 17 iunie 2015
Tess D'urberville
Pentru că atunci când citesc o carte, vizionez și filmul, am decis să mă uit la filmul Tess, din 1979, făcut după cartea Tess D'Uberville. Dar am văzut și varianta mai nouă. Varianta mai nouă am văzut-o cu mult timp în urmă, dar pot face o comparație între cele două.
Ca și aspect, deși autenticul mă atrage, îmi place mai mult varianta nouă pentru că personajele arată mai bine și se transmit sentimentele. Această versiune se bazează pe transmiterea dramei trăită de Tess. Ceea ce se considera frumos în vremurile anilor 80 nu mai este considerat frumos acum.
Aspectul personajelor sunt apropiate de generația de azi și o fată mai bine ar visa la acel Angel din filmul făcut în 2008 decât acel Angel cu barbă și foarte maturizat din 1979. Totuși mi-a plăcut mai mult inocența lui Tess din filmul vechi, pentru că pe durata întregului film, deși a fost tot timpul măcinată și trecută prin greutăți inimaginabile, a fost chiar violată și nu a putut decât să trăiască rușinea de a naște un copil din flori și totuși, a avut fața aceea de fată cuminte și inocentă. Totuși, la această actriță am văzut răceală. Dragostea ei nu s-a văzut decât în scrisorile trimise și în vorbe, dar abia am văzut vreo emoție pe fața personajului. Nu știu eu actorie, dar nu am simțit nimic pe durata filmului, nici măcar o emoție. Am văzut aceeași expresie a feței tot timpul. Mie mi s-a părut distantă și era ciudat modul în care își arăta afecțiunea. Nu părea real deloc.
Ambele variante ale filmului au ceva special. Varianta veche are autenticitate deci putem vizualiza modul de viață al oamenilor din acele vremuri, iar varianta mai nouă este mai emoționantă.(Cel puțin pe mine m-a emoționat).
Povestea este de fapt despre însemnătatea unui nume. A arătat că având origini de familie foarte bune nu înseamnă și a avea aceleași bogății. Personajul principal este Tess care face sacrificii mari pentru familia ei și astfel trece prin lucruri prin care nu ar fi visat să treacă. Întâlnește dragostea, dar trecutul i-a distrus accesul la un viitor frumos și fericit. Naivitatea de care a dat dovadă i-a adus rușinea și i-a distrus viitorul. Și totuși, dacă aș analiza acest lucru, mama lui Tess a influențat-o mereu să facă tot ce poate pentru a ajuta familia. Eu cred că dacă mama ei nu ar fi insistat ca ea să meargă să cerșească bani de la neamurile bogate, nu ar fi fost niciodată violată, dar nu știu dacă ar fi ajuns să întâlnească dragostea. Toata viața lui Tess s-a distrus din momentul în care a decis să accepte să meargă a aceste rude. Presupun ca acel moment este intriga.
În concluzie, filmul făcut în 1979 urmărește autenticitatea și se bazează pe stilul de viață. Însă dacă vrei să și plângi, uită-te la varianta făcută în 2008(Eu acum am revăzut un clip video despre relația dintre Tess și Angel și aproape că mi-au dat lacrimile amintindu-mi câte emoții s-au transmis). Cred că îmi place mai mult pentru că se apropie mai mult de prezent decât de acele timpuri.
Dar, cu toate acestea, cartea mi-a plăcut mai mult pentru că sentimentele sunt transmise direct la suflet, autenticitatea este păstrată atât în limbaj cât și în ceea ce a fost descris, și eu mi-am putut imagina acel Angel și acea Tess cum am dorit.
Sursa: Google Images
Ca și aspect, deși autenticul mă atrage, îmi place mai mult varianta nouă pentru că personajele arată mai bine și se transmit sentimentele. Această versiune se bazează pe transmiterea dramei trăită de Tess. Ceea ce se considera frumos în vremurile anilor 80 nu mai este considerat frumos acum.
Aspectul personajelor sunt apropiate de generația de azi și o fată mai bine ar visa la acel Angel din filmul făcut în 2008 decât acel Angel cu barbă și foarte maturizat din 1979. Totuși mi-a plăcut mai mult inocența lui Tess din filmul vechi, pentru că pe durata întregului film, deși a fost tot timpul măcinată și trecută prin greutăți inimaginabile, a fost chiar violată și nu a putut decât să trăiască rușinea de a naște un copil din flori și totuși, a avut fața aceea de fată cuminte și inocentă. Totuși, la această actriță am văzut răceală. Dragostea ei nu s-a văzut decât în scrisorile trimise și în vorbe, dar abia am văzut vreo emoție pe fața personajului. Nu știu eu actorie, dar nu am simțit nimic pe durata filmului, nici măcar o emoție. Am văzut aceeași expresie a feței tot timpul. Mie mi s-a părut distantă și era ciudat modul în care își arăta afecțiunea. Nu părea real deloc.
Ambele variante ale filmului au ceva special. Varianta veche are autenticitate deci putem vizualiza modul de viață al oamenilor din acele vremuri, iar varianta mai nouă este mai emoționantă.(Cel puțin pe mine m-a emoționat).
Povestea este de fapt despre însemnătatea unui nume. A arătat că având origini de familie foarte bune nu înseamnă și a avea aceleași bogății. Personajul principal este Tess care face sacrificii mari pentru familia ei și astfel trece prin lucruri prin care nu ar fi visat să treacă. Întâlnește dragostea, dar trecutul i-a distrus accesul la un viitor frumos și fericit. Naivitatea de care a dat dovadă i-a adus rușinea și i-a distrus viitorul. Și totuși, dacă aș analiza acest lucru, mama lui Tess a influențat-o mereu să facă tot ce poate pentru a ajuta familia. Eu cred că dacă mama ei nu ar fi insistat ca ea să meargă să cerșească bani de la neamurile bogate, nu ar fi fost niciodată violată, dar nu știu dacă ar fi ajuns să întâlnească dragostea. Toata viața lui Tess s-a distrus din momentul în care a decis să accepte să meargă a aceste rude. Presupun ca acel moment este intriga.
În concluzie, filmul făcut în 1979 urmărește autenticitatea și se bazează pe stilul de viață. Însă dacă vrei să și plângi, uită-te la varianta făcută în 2008(Eu acum am revăzut un clip video despre relația dintre Tess și Angel și aproape că mi-au dat lacrimile amintindu-mi câte emoții s-au transmis). Cred că îmi place mai mult pentru că se apropie mai mult de prezent decât de acele timpuri.
Dar, cu toate acestea, cartea mi-a plăcut mai mult pentru că sentimentele sunt transmise direct la suflet, autenticitatea este păstrată atât în limbaj cât și în ceea ce a fost descris, și eu mi-am putut imagina acel Angel și acea Tess cum am dorit.
miercuri, 10 iunie 2015
Schimbare de peisaj și fericirea în singurătate
Până atunci, aveam o lume cu un număr de oameni cunoscuți limitat. Îi știam pe majoritatea și știu și ei cine sunt. M-au acceptat și am fost un copil fericit. Eram un copil așa fericit încât de câte ori eram bucuroasă, dădeam îmbrățișări celor dragi.
Dacă mă uit la mine, cea de acum un an, văd multă afecțiune oferită și puține cunoștiințe despre viață, dar un copil fericit... Am venit la facultate, un mediu nou, oameni noi. M-am descurcat cu toate obstacolele până acum, însă am trecut prin evenimente care m-au îndepărtat de mine însumi. De la copilul fericit am ajuns să parcurg drumul ce duce fix spre un adult plictisitor, ceea ce nu am vrut niciodată.
Dacă aura mea era în culori vii acum un an, acum este mai închisă. Am dat înapoi. Am încercat să fiu eu însumi și mi-am dat seama că nu am cu cine. Unii oameni nu mă suportă, ceea ce în liceu nu cred să se fi întâmplat. Dacă cineva nu mă suporta, stătea la mare distanță. Dar acum, pot vedea fete care nu știu din ce motiv, nu mă suportă.
Mi-am cam închis inima lăsând acel eu să iasă la iveală doar când sunt cu persoanele dragi. Dar în rest, m-am schimbat. Am devenit rece, și dacă mă uit în oglindă văd un om diferit. Nu mă recunosc. Am schimbat atâtea obiceiuri timp de un an...
Am văzut diferite tipuri de oameni și trebuie să recunosc că cel mai bine îmi este când sunt singură. Când mă duc singură la un eveniment, mă simt fericită și liniștită. Mă pot relaxa. Nu am nevoie de companie ca să pot admira un peisaj frumos, un muzeu, un festival etc. Dacă sunt cu cineva nu mă pot concentra pe minunile naturii din jurul meu. Acum un an îmi era frică de singurătate. Însă în acest moment, prefer să ma plimb singură, să vizitez singură.(cu excepția când sunt cu iubitul, pentru că dacă el e cu mine, asta mă va face si mai fericită: faptul că văd lumea cu el, că vizitez cu el.)
Știi de ce sunt fericită singură? Am să îți spun secretul meu, dar dacă ești ateist, treaba ta. Ideea e că eu știu că Dumnezeu există și știu că e cu mine. De aceea, singură nu sunt și niciodată nu am fost. Acesta este secretul fericirii mele. Și sincer, mereu m-a ajutat, fără să cer ajutorul Său. M-a ajutat prin oameni, ceea ce îmi arată adevărul.
miercuri, 3 iunie 2015
După anul I de facultate...
Din cauza problemelor tehnice(căminele universității Politehnicii și Universității de Vest au rămas fără internet), nu am reușit să postez pe blog săptămâna trecută. Dar, acum sunt acasă și internetul este foarte bun(Doamne ajută! De mult nu am mai avut internet bun și fără limitări).
Vreau să vorbesc astăzi despre faptul că un an de facultate s-a dus prea repede. Am intrat în sesiune, însă după examene s-a terminat anul I, anul de bobocime și chiar a fost interesant. Am învățat în mare parte, ceea ce nu mi-a prea lăsat timp să vizitez atât de multe. Dar s-au întâmplat multe lucruri.
Am venit și eu la Timișoara având așteptări destul de mari și până acum am învățat cam cât ar trebui să vorbesc, cum trebuie să comunic, am învățat că nu conteaza look-ul cât conteaza să fii integralist, deoarece mai importantă e facultatea. Cea ma importantă învățătură a fost să am grijă de mine. Am înțeles că anul II este și mai greu decât primul, dar abia aștept să învăț cât mai mult, să acumulez cunoștiințe și să cunosc lumea asta.
La început de an eram un copil și mă plângeam de orice lucru care nu îmi plăcea. Acum m-am învățat că unele lucruri așa trebuie să fie. Și am învățat multe lucruri despre mine. Ba chiar am descoperit că am probleme pe care trebuie să le rezolv, defecte care mă duc în jos. Asta am învățat prin oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea și în contrast cu ei m-am descoperit pe mine. Mi-am făcut prieteni, am aflat adevăruri despre alti prieteni și mi-am dat seama că prin aceste chestii trebuia să trec în liceu. Dar ce contează e că încep să mă cunosc și să cresc.
Evident, anul ăsta de facultate m-a făcut să slăbesc destul de mult, ceea ce abia când am avut timp să respir, am observat. Este interesant faptul că acum, deși sunt foarte slabă, simt că pot mânca mai mult decât înainte și trebuie să precizez asta: mi-a fost dor de mâncarea de acasă care e mereu bună și proaspătă. După un an de facultate m-am schimbat, subiect despre care voi vorbi miercuria viitoare.
După un an de facultate la Timișoara am învățat despre mine, ce defecte am, am învățat să mă descurc singură, am învățat că facultatea asta nu e așa imposibilă cum au făcut-o unele persoane să pară, înainte să mă înscriu la ea, am învățat să tac când trebuie, am învățat să apreciez ce am, am învățat că oamenii sunt foarte diferiți și nu toți te plac(unii te urăsc fără motiv, dar e problema lor), am învățat că am hateri și cum să mă comport cu ei, am învățat o parte din Timișoara, am învățat multe lucruri pe care nu le știam.
Și cel mai important, am învățat să mă iubesc și să mă accept.
Vreau să vorbesc astăzi despre faptul că un an de facultate s-a dus prea repede. Am intrat în sesiune, însă după examene s-a terminat anul I, anul de bobocime și chiar a fost interesant. Am învățat în mare parte, ceea ce nu mi-a prea lăsat timp să vizitez atât de multe. Dar s-au întâmplat multe lucruri.
Am venit și eu la Timișoara având așteptări destul de mari și până acum am învățat cam cât ar trebui să vorbesc, cum trebuie să comunic, am învățat că nu conteaza look-ul cât conteaza să fii integralist, deoarece mai importantă e facultatea. Cea ma importantă învățătură a fost să am grijă de mine. Am înțeles că anul II este și mai greu decât primul, dar abia aștept să învăț cât mai mult, să acumulez cunoștiințe și să cunosc lumea asta.
La început de an eram un copil și mă plângeam de orice lucru care nu îmi plăcea. Acum m-am învățat că unele lucruri așa trebuie să fie. Și am învățat multe lucruri despre mine. Ba chiar am descoperit că am probleme pe care trebuie să le rezolv, defecte care mă duc în jos. Asta am învățat prin oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea și în contrast cu ei m-am descoperit pe mine. Mi-am făcut prieteni, am aflat adevăruri despre alti prieteni și mi-am dat seama că prin aceste chestii trebuia să trec în liceu. Dar ce contează e că încep să mă cunosc și să cresc.
Evident, anul ăsta de facultate m-a făcut să slăbesc destul de mult, ceea ce abia când am avut timp să respir, am observat. Este interesant faptul că acum, deși sunt foarte slabă, simt că pot mânca mai mult decât înainte și trebuie să precizez asta: mi-a fost dor de mâncarea de acasă care e mereu bună și proaspătă. După un an de facultate m-am schimbat, subiect despre care voi vorbi miercuria viitoare.
După un an de facultate la Timișoara am învățat despre mine, ce defecte am, am învățat să mă descurc singură, am învățat că facultatea asta nu e așa imposibilă cum au făcut-o unele persoane să pară, înainte să mă înscriu la ea, am învățat să tac când trebuie, am învățat să apreciez ce am, am învățat că oamenii sunt foarte diferiți și nu toți te plac(unii te urăsc fără motiv, dar e problema lor), am învățat că am hateri și cum să mă comport cu ei, am învățat o parte din Timișoara, am învățat multe lucruri pe care nu le știam.
Și cel mai important, am învățat să mă iubesc și să mă accept.
miercuri, 20 mai 2015
The fault in our stars, de John Green
Am terminat de citit aceasta carte The fault in our stars, sau Sub aceeași stea, scrisă de John Green. Am citit varianta în engleză și am câteva cuvinte de spus despre ea. Am găsit plusuri și minusuri pe care am să le spun mai jos.
Tema abordată include moartea și viziunea asupra morții a câțiva tineri bolnavi de cancer. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant. Au fost arătate două efecte: efectul morții cunoscute, adică faptul că Hazel știa cam cât avea de trăit, și moartea neașteptată, ceea ce este în mare parte adevărul.
Personajele sunt conturate astfel încât descrierea fizică să le descrie personalitatea.Pe parcurs am reușit să simt din acele sentimente ce le simțea Hazel Grace. Timpul despre care s-a scris este generația de azi, lumea modernă și obiceiurile adolescenților din ziua de azi. Aceste personaje au personalități foarte ok, atât că Hazel mi s-a părut răsfățată și chiar a părut obsedată de ideea aflării finalului cărții pe care a recitit-o de mii de ori. Până și după moartea iubitului ei, ea a vrut să afle finalul cărții.
Deși a fost cam rău, acest scriitor pe care tinerii l-au vizitat deși spunea lucruri ce păreau fără sens, le-a dat un răspuns la care ei să se poată gândi, dar imaturitatea a pus stăpânire pe fată care a devenit, cum am spus mai sus, obsedată de această idee de a afla finalul cărții. De aceea, răspunsurile filozofice nu sunt destul de bune.
În timp ce citeam aveam impresia că se oferă prea repede, dar scriitorul a atins stagiile iubirii și a descris totul într-un mod plăcut. Apreciez la John Green că nu a pus accent pe sex, sau să imprime ideea că sexul înseamnă dragoste. Dragostea este ceva frumos și chiar a reușit să o descrie prin alinturile ce și le ofereau cei doi, momentele romantice și frumoase și zâmbete.
Toate sentimentele au fost descrise cu acuratețe și mi-a plăcut acest lucru pentru că cititorul chiar ar putea simți ceea ce simte Hazel.
Autorul nu a folosit stereotipul cărților de dragoste, ci a descris puritatea dragostei, frumusețea în a te îndrăgosti... Stereotipul la care m-am referit este acesta: o fată și un băiat care nu ar trebui să fie împreună se îndrăgostesc și luptă cu lumea din jur și cu cei răi pentru a proteja relația. Mă refer la iubire interzisă sau imposibilă. Dar pot observa influența media și faptul că această carte a fost scrisă pentru a fii vândută.
Ca să o compar cu alte cărți nu ar fi greu. De exemplu, chiar consider cartea aceasta o poveste de dragoste mai frumoasă decât cea din Twilight și am citit toate cărțile din această serie și am văzut și filmul.
Este o carte ușoară, consider eu. Nu este deloc greu să o înțelegi și totuși pot spune că am citit cărți de dragoste mai bune decât aceasta. Este bună pentru adolescenți. Dar, mie una nu mi s-a părut atât de minunată pe cât aș fi crezut. Mi-a plăcut, este o poveste de dragoste frumoasă.
Oricum, o recomand.
Sursă: Google Images
Tema abordată include moartea și viziunea asupra morții a câțiva tineri bolnavi de cancer. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant. Au fost arătate două efecte: efectul morții cunoscute, adică faptul că Hazel știa cam cât avea de trăit, și moartea neașteptată, ceea ce este în mare parte adevărul.
Personajele sunt conturate astfel încât descrierea fizică să le descrie personalitatea.Pe parcurs am reușit să simt din acele sentimente ce le simțea Hazel Grace. Timpul despre care s-a scris este generația de azi, lumea modernă și obiceiurile adolescenților din ziua de azi. Aceste personaje au personalități foarte ok, atât că Hazel mi s-a părut răsfățată și chiar a părut obsedată de ideea aflării finalului cărții pe care a recitit-o de mii de ori. Până și după moartea iubitului ei, ea a vrut să afle finalul cărții.
Deși a fost cam rău, acest scriitor pe care tinerii l-au vizitat deși spunea lucruri ce păreau fără sens, le-a dat un răspuns la care ei să se poată gândi, dar imaturitatea a pus stăpânire pe fată care a devenit, cum am spus mai sus, obsedată de această idee de a afla finalul cărții. De aceea, răspunsurile filozofice nu sunt destul de bune.
În timp ce citeam aveam impresia că se oferă prea repede, dar scriitorul a atins stagiile iubirii și a descris totul într-un mod plăcut. Apreciez la John Green că nu a pus accent pe sex, sau să imprime ideea că sexul înseamnă dragoste. Dragostea este ceva frumos și chiar a reușit să o descrie prin alinturile ce și le ofereau cei doi, momentele romantice și frumoase și zâmbete.
Toate sentimentele au fost descrise cu acuratețe și mi-a plăcut acest lucru pentru că cititorul chiar ar putea simți ceea ce simte Hazel.
Autorul nu a folosit stereotipul cărților de dragoste, ci a descris puritatea dragostei, frumusețea în a te îndrăgosti... Stereotipul la care m-am referit este acesta: o fată și un băiat care nu ar trebui să fie împreună se îndrăgostesc și luptă cu lumea din jur și cu cei răi pentru a proteja relația. Mă refer la iubire interzisă sau imposibilă. Dar pot observa influența media și faptul că această carte a fost scrisă pentru a fii vândută.
Ca să o compar cu alte cărți nu ar fi greu. De exemplu, chiar consider cartea aceasta o poveste de dragoste mai frumoasă decât cea din Twilight și am citit toate cărțile din această serie și am văzut și filmul.
Este o carte ușoară, consider eu. Nu este deloc greu să o înțelegi și totuși pot spune că am citit cărți de dragoste mai bune decât aceasta. Este bună pentru adolescenți. Dar, mie una nu mi s-a părut atât de minunată pe cât aș fi crezut. Mi-a plăcut, este o poveste de dragoste frumoasă.
Oricum, o recomand.
miercuri, 13 mai 2015
Diavolul și Domnișoara Prym, de Paulo Coelho
Scriitorul meu preferat este Paulo Coelho și am decis să îi citesc toate cărțile. Am citit o mare parte din ele și sper ca în viitor să reușesc să fiu și eu aproape la fel de bună ca și scriitoare.
Dar aceasta nu este o postare despre scriitorul meu preferat, ci o recenzie. Am terminat de citit Diavolul și Domnișoara Prym, scrisă de Paulo Coelho și am decis să îmi spun părerea și despre această carte.
Chiar mi se pare interesantă ideea scriitorului de a aborda o astfel de temă într-un mod atât de ingenios. A spus un lucru pe care nu știu câți l-am realizat: avem o parte bună, sub forma îngerului în această carte, și o parte rea, sub forma diavolului. Cartea prezintă lupta dintre bine și rău, dar nu în modul în care este prezentată în basme. Nu există trei probe, nu există balauri. Această luptă se dă în interiorul fiecărui personaj. Reflectă realitatea și ceea ce am simțit și eu de ceva vreme.
Cartea prezintă această luptă în Viscos, unde oamenii sunt blânzi, prietenoși și în mare parte bătrâni. Toți lucrează cu hărnicie și se adună seara la barul hotelului. Însă liniștea este perturbată de venirea unui străin mai special care avea să schimbe orașul.
Descrierea sentimentelor interioare nu m-a făcut să simt tot ce simte acel personaj, dar m-a prins și am vrut să văd ce se întâmplă în continuare. Nu a fost deloc dezamăgitor finalul, ba chiar mi-a plăcut. A fost un moment cu totul neașteptat.
Cea mai interesantă parte din carte este NOTA AUTORULUI pentru că acesta ne spune o legendă care probabil l-a inspirat spre scrierea acestei cărți. Uimitor, pentru mine, a fost faptul că această carte a fost scrisă în 23 de ore și 58 de minute.
Trebuie să o recitesc pe viitor pentru că unele aspecte nu am reușit să le înțeleg. O recomand cu mare drag și vă urez lectură plăcută.
Dar aceasta nu este o postare despre scriitorul meu preferat, ci o recenzie. Am terminat de citit Diavolul și Domnișoara Prym, scrisă de Paulo Coelho și am decis să îmi spun părerea și despre această carte.
Chiar mi se pare interesantă ideea scriitorului de a aborda o astfel de temă într-un mod atât de ingenios. A spus un lucru pe care nu știu câți l-am realizat: avem o parte bună, sub forma îngerului în această carte, și o parte rea, sub forma diavolului. Cartea prezintă lupta dintre bine și rău, dar nu în modul în care este prezentată în basme. Nu există trei probe, nu există balauri. Această luptă se dă în interiorul fiecărui personaj. Reflectă realitatea și ceea ce am simțit și eu de ceva vreme.
Cartea prezintă această luptă în Viscos, unde oamenii sunt blânzi, prietenoși și în mare parte bătrâni. Toți lucrează cu hărnicie și se adună seara la barul hotelului. Însă liniștea este perturbată de venirea unui străin mai special care avea să schimbe orașul.
Descrierea sentimentelor interioare nu m-a făcut să simt tot ce simte acel personaj, dar m-a prins și am vrut să văd ce se întâmplă în continuare. Nu a fost deloc dezamăgitor finalul, ba chiar mi-a plăcut. A fost un moment cu totul neașteptat.
Cea mai interesantă parte din carte este NOTA AUTORULUI pentru că acesta ne spune o legendă care probabil l-a inspirat spre scrierea acestei cărți. Uimitor, pentru mine, a fost faptul că această carte a fost scrisă în 23 de ore și 58 de minute.
Trebuie să o recitesc pe viitor pentru că unele aspecte nu am reușit să le înțeleg. O recomand cu mare drag și vă urez lectură plăcută.
miercuri, 6 mai 2015
Cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu
Citisem pe un site, dacă îmi amintesc bine, despre faptul că cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu. Îi dau dreptate. Dacă mă gândesc acum la perioada liceului, nu prea îmi place cum eram. Nu spun că eram un dezastru dar am luat decizii greșite uneori.
Am să spun azi de ce perioada liceului e cea mai aiurea. Mulți adulți spun ca era mișto când aveau ei 16-17 ani, că nu aveai griji că nu știu ce. Un vis. Mulți vor să revină la perioada asta. Eu sunt de altă părere.
Nu vreau să mă întorc la perioada aia și să o retrăiesc. Fără griji? Nu mai știi când te îngrijorai din cele mai neînsemnate chestii? Liceul e perioada de tranziție, de descoperire a sinelui și nu cred că erai un adolescent fericit când ți se dădea jet de persoana care îți place după ce ți-a făcut speranțe. Nu cred că te simțeai atât de bine când ai fi vrut să fii acceptat și poate ai și ajuns să faci unele chestii doar ca să fii acceptat. Lupta cu sinele interior se dădea în fiecare zi pentru că nu știi cum să te ascunzi ca ceilalți să nu îți observe defectele ca apoi să facă mișto de tine.
Sunt momente fericite, dar și aiurite. Uneori ești aproape de depresie pentru că nu știi cine ești și devii cine nu ar trebui să fii. Și chiar observ că mulți adolescenți își distrug viața inconștient. Multe fete consideră că e ok să fie nimfomane si să cedeze doar pentru că nu își pot stăpâni hormonii. În al doilea rând, dacă toți fumeaza, de ce să nu fumezi și tu? Nu conteaza că e foarte aiurea nu doar pentru sănătatea ta dar și pentru mirosul tău. Fumul de țigară face părul să miroasă urât, îți îngălbenește dinții, miroase îngrozitor, însă dacă toți fumeaza, de ce nu și tu? Ce ești tu mai special? De ce trebuie tu să ai voință când alții nu au? Nu trebuie să fii diferit, trebuie să fii ca ceilalți ca să fii acceptat în grup. Asta e deviza din ziua de azi... Sau nu e așa. Nu de asta s-au apucat de fumat mulți tineri? Dacă nu, atunci de ce nu ai voință să nu faci asta? De ce nu aveți grijă de voi și de sănătatea voastră? De ce faceți lucruri periculoase doar ca să atrageți atenția sau să fiți la modă? Diavolul ne ispitește pentru că știe că nu avem voință să rezistăm și noi cedăm. Și apoi ne dăm seama că nu mai putem scăpa de viciu. Recunosc, am și eu vicii, și cel mai distrugător e Facebook-ul...
Am ceva cu generația asta și cele care vin pentru că lumea asta se distruge. Normalul devine anormal și asta nu îmi place. Mi-e frică pentru viitor și chiar recent am auzit ceva ce m-a facut să am o părere și mai aiurea despre generația asta distrusă. Dar nu e vina lor, e vina la ce se promoveaza... Dar asta e altă discuție.
După liceu, îți cam dai seama cine ești și înveți că trebuie să accepți că ești așa cum ești sau să încerci să schimbi defectele. Ești mai stabil emoțional, consider eu. Ai alte preocupări și chiar înveți să fii responsabil. Și atunci, problemele ce le aveai în liceu sunt mici pe lângă ce probleme apar în viața de adult.
Nu te lăsa ispitit, ci caută să ai voință să reziști...
Am să spun azi de ce perioada liceului e cea mai aiurea. Mulți adulți spun ca era mișto când aveau ei 16-17 ani, că nu aveai griji că nu știu ce. Un vis. Mulți vor să revină la perioada asta. Eu sunt de altă părere.
Nu vreau să mă întorc la perioada aia și să o retrăiesc. Fără griji? Nu mai știi când te îngrijorai din cele mai neînsemnate chestii? Liceul e perioada de tranziție, de descoperire a sinelui și nu cred că erai un adolescent fericit când ți se dădea jet de persoana care îți place după ce ți-a făcut speranțe. Nu cred că te simțeai atât de bine când ai fi vrut să fii acceptat și poate ai și ajuns să faci unele chestii doar ca să fii acceptat. Lupta cu sinele interior se dădea în fiecare zi pentru că nu știi cum să te ascunzi ca ceilalți să nu îți observe defectele ca apoi să facă mișto de tine.
Sunt momente fericite, dar și aiurite. Uneori ești aproape de depresie pentru că nu știi cine ești și devii cine nu ar trebui să fii. Și chiar observ că mulți adolescenți își distrug viața inconștient. Multe fete consideră că e ok să fie nimfomane si să cedeze doar pentru că nu își pot stăpâni hormonii. În al doilea rând, dacă toți fumeaza, de ce să nu fumezi și tu? Nu conteaza că e foarte aiurea nu doar pentru sănătatea ta dar și pentru mirosul tău. Fumul de țigară face părul să miroasă urât, îți îngălbenește dinții, miroase îngrozitor, însă dacă toți fumeaza, de ce nu și tu? Ce ești tu mai special? De ce trebuie tu să ai voință când alții nu au? Nu trebuie să fii diferit, trebuie să fii ca ceilalți ca să fii acceptat în grup. Asta e deviza din ziua de azi... Sau nu e așa. Nu de asta s-au apucat de fumat mulți tineri? Dacă nu, atunci de ce nu ai voință să nu faci asta? De ce nu aveți grijă de voi și de sănătatea voastră? De ce faceți lucruri periculoase doar ca să atrageți atenția sau să fiți la modă? Diavolul ne ispitește pentru că știe că nu avem voință să rezistăm și noi cedăm. Și apoi ne dăm seama că nu mai putem scăpa de viciu. Recunosc, am și eu vicii, și cel mai distrugător e Facebook-ul...
Am ceva cu generația asta și cele care vin pentru că lumea asta se distruge. Normalul devine anormal și asta nu îmi place. Mi-e frică pentru viitor și chiar recent am auzit ceva ce m-a facut să am o părere și mai aiurea despre generația asta distrusă. Dar nu e vina lor, e vina la ce se promoveaza... Dar asta e altă discuție.
După liceu, îți cam dai seama cine ești și înveți că trebuie să accepți că ești așa cum ești sau să încerci să schimbi defectele. Ești mai stabil emoțional, consider eu. Ai alte preocupări și chiar înveți să fii responsabil. Și atunci, problemele ce le aveai în liceu sunt mici pe lângă ce probleme apar în viața de adult.
Nu te lăsa ispitit, ci caută să ai voință să reziști...
luni, 4 mai 2015
Mă duc spre întuneric
Am găsit întunericul... mi-a cuprins tot corpul și am simțit că singura soluție este să mă închid. Simțeam că pierd controlul și lumina odată cu el. Așa că am decis să îmi închid sufletul. Eram jos, mergeam spre întuneric și iubeam asta. Începusem să iubesc monstrul acela. Dar lumina mă trăgea înapoi și eu nu o doream. Vroiam întuneric... vroiam să las monstrul că mă controleze.
Parcă eram două persoane într-una. Îl iubeam... dar sufletul meu nu s-a întunecat... iar puținul de lumină ce a putut ieși m-a trimis către salvare. Monstrul râdea de gândurile mele negativiste. Îmi șoptea că nu sunt bună de nimic, că nu voi reuși să mă schimb și sunt blestemată. Îl credeam. Credeam fiecare vorbă și îmi luase toate speranțele de scăpare. Am uitat cum este să ai lumină.
Dar Dumnezeu m-a ridicat. Puțin câte puțin m-a ridicat. Acum se dă o luptă... oare voi reuși să redevin cine eram înainte? Oare pot trimite monstrul în cușca sa? Până și acum mai deține puțin controlul. Continuă să îmi șoptească și eu nu simt nimic, nu simt teamă... simt că vreau să treacă perioada asta. Nu știu ce vreau: salvare sau blestem? Deja ne-am cunoscut foarte bine eu și monstrul dar rațiunea spune să renunț la el.
Simt că sunt singurul om de pe planeta asta care trece prin asta... Cine l-a adus în viața mea? Cum de are atâta control? L-am lăsat să mă controleze până când am văzut că prea îmi strica viața și a trebuit să fac și eu ceva. Și acum, încă încerc să lupt, să câștig... Încerc să văd lumina... Dar este greu când vorbele mele aduc durere... și acțiunile mele aduc necazuri... Iar m-a controlat... Nu îmi place... Încerc să găsesc o soluție.. Voi ați găsit-o?
Parcă eram două persoane într-una. Îl iubeam... dar sufletul meu nu s-a întunecat... iar puținul de lumină ce a putut ieși m-a trimis către salvare. Monstrul râdea de gândurile mele negativiste. Îmi șoptea că nu sunt bună de nimic, că nu voi reuși să mă schimb și sunt blestemată. Îl credeam. Credeam fiecare vorbă și îmi luase toate speranțele de scăpare. Am uitat cum este să ai lumină.
Dar Dumnezeu m-a ridicat. Puțin câte puțin m-a ridicat. Acum se dă o luptă... oare voi reuși să redevin cine eram înainte? Oare pot trimite monstrul în cușca sa? Până și acum mai deține puțin controlul. Continuă să îmi șoptească și eu nu simt nimic, nu simt teamă... simt că vreau să treacă perioada asta. Nu știu ce vreau: salvare sau blestem? Deja ne-am cunoscut foarte bine eu și monstrul dar rațiunea spune să renunț la el.
Simt că sunt singurul om de pe planeta asta care trece prin asta... Cine l-a adus în viața mea? Cum de are atâta control? L-am lăsat să mă controleze până când am văzut că prea îmi strica viața și a trebuit să fac și eu ceva. Și acum, încă încerc să lupt, să câștig... Încerc să văd lumina... Dar este greu când vorbele mele aduc durere... și acțiunile mele aduc necazuri... Iar m-a controlat... Nu îmi place... Încerc să găsesc o soluție.. Voi ați găsit-o?
miercuri, 29 aprilie 2015
Despre oameni...
E a treia oară pe blogul ăsta când abordez acest subiect, dar simt că vreau să scriu despre asta, să îl descriu mai mult pe monstrul care stăpânește comportamentul uman. De data aceasta sunt bine dispusă.
Suntem oameni, greșim. Încercăm poate să fim perfecți sau măcar să mascăm unele defecte. Unii oameni poate că nu vor să mascheze și lasă acest monstru să îi cuprindă fiecare părticică din corp, pentru că sunt slabi. Suntem slabi atunci când lăsăm sentimentele negative să ne controleze starea emoțională și comportamentul față de ceilalți oameni. Suntem slabi atunci când facem rău altor oameni pentru că îl lăsăm pe cel rău să ne controleze, să ne manipuleze.
Însă nu suntem slabi atunci când din când în când ne mai descărcăm prin lacrimi pentru că viața nu e doar lapte și miere și ca să reușim să luăm decizii bune, trebuie să ne descărcăm de supărare.
Și încercăm din răsputeri să fim altfel, sau nu. Unii încercăm mereu să fim oameni adevărați și nu monștrii, însă alții eșuează și devin hateri, devin invidioși și fac păcate fără să le pese de urmări. Eu nu cred că Biblia are reguli doar ca să aibă, ci ca să ne ușureze viața. Iar monstrul din noi ne ispitește să le încălcăm, ca viața noastră să fie complicată și apoi să ne întrebăm unde este Dumnezeu? Este acolo, doar că ai plecat de lângă El.
Mă înspăimântă gândul că orice sentiment negativ simt, vine de la cel Rău... Ura, invidia, gelozia, înjurăturile, bârfa... cineva ne-a influențat. Sunt încercări prin care trecem în viață și un test pe care îl luăm, sau îl eșuăm. Șanse să fim oameni mai buni se ivesc la tot pasul. Alegerea e a noastră.
Totuși suntem oameni. Suntem curioși de viața celuilalt fără să vrem, ne comparăm cu alți oameni în diferite domenii, ne dorim să fim mai buni ca celălalt și multe altele. Ambiția este o parte bună a personalității umane, dar obsesia nu.
Până acum, pentru că a trebuit să schimb mediul anul trecut în septembrie, am cunoscut atâtea tipuri de oameni diferite de cele pe care le știam în orașul meu. Și acum, de câte ori mă întorc acasă, am impresia că văd mulți copii care încearcă din răsputeri să fie fashion, să fie cool și toate cele. Am spus și în altă postare, la facultate ai alte principii poate, ai alte lucruri pe cap decât faptul că vrei să fi fashion. Nici faptul că ești integralist sau nu nu te scoate din grupul de prieteni. Dar orașul meu e un oraș mic, majoritatea celor trecuți de 19 ani merg la facultate la Timișoara.
Uneori mă gândesc la perioada liceului când eram eu de vârsta puștanilor de acum și le înțeleg unele motive pentru care acționează într-un mod anume și pentru care dau importanță la lucruri care acum mi se par neimportante. Nu mă place X. În liceu era jale. Cum să nu mă placă X? Cu ce am greșit? Acum, am hateri chiar lângă mine oriunde aș merge și am înțeles că e și normal să fie persoane în lumea asta care nu te plac.
Totuși, un lucru e trist. Cu cât mă maturizez mai mult, cu atât îmi pierd speranțele, visurile... Dar am văzut că dacă eu trebuie să reușesc pe un anumit domeniu, mi se oferă șansa. Mi se oferă un imbold să reușesc. Nu sunt superstițioasă, dar sunt semne pe care nu le pot evita, persoane care nu mă lasă să renunț la visul de scriitor.
Am început să vorbesc despre monștrii și am ajuns să vorbesc despre altceva. În orice caz, fiecare om avem un monstru în noi pe care trebuie să îl stăpânim, dacă vrem să fim oameni adevărați. Și sincer, am ajuns să cunosc câțiva oameni adevărați în viața mea, care nu ar trebui să aibă o părere atât de rea despre ei înșiși!
Suntem oameni, greșim. Încercăm poate să fim perfecți sau măcar să mascăm unele defecte. Unii oameni poate că nu vor să mascheze și lasă acest monstru să îi cuprindă fiecare părticică din corp, pentru că sunt slabi. Suntem slabi atunci când lăsăm sentimentele negative să ne controleze starea emoțională și comportamentul față de ceilalți oameni. Suntem slabi atunci când facem rău altor oameni pentru că îl lăsăm pe cel rău să ne controleze, să ne manipuleze.
Însă nu suntem slabi atunci când din când în când ne mai descărcăm prin lacrimi pentru că viața nu e doar lapte și miere și ca să reușim să luăm decizii bune, trebuie să ne descărcăm de supărare.
Și încercăm din răsputeri să fim altfel, sau nu. Unii încercăm mereu să fim oameni adevărați și nu monștrii, însă alții eșuează și devin hateri, devin invidioși și fac păcate fără să le pese de urmări. Eu nu cred că Biblia are reguli doar ca să aibă, ci ca să ne ușureze viața. Iar monstrul din noi ne ispitește să le încălcăm, ca viața noastră să fie complicată și apoi să ne întrebăm unde este Dumnezeu? Este acolo, doar că ai plecat de lângă El.
Mă înspăimântă gândul că orice sentiment negativ simt, vine de la cel Rău... Ura, invidia, gelozia, înjurăturile, bârfa... cineva ne-a influențat. Sunt încercări prin care trecem în viață și un test pe care îl luăm, sau îl eșuăm. Șanse să fim oameni mai buni se ivesc la tot pasul. Alegerea e a noastră.
Totuși suntem oameni. Suntem curioși de viața celuilalt fără să vrem, ne comparăm cu alți oameni în diferite domenii, ne dorim să fim mai buni ca celălalt și multe altele. Ambiția este o parte bună a personalității umane, dar obsesia nu.
Până acum, pentru că a trebuit să schimb mediul anul trecut în septembrie, am cunoscut atâtea tipuri de oameni diferite de cele pe care le știam în orașul meu. Și acum, de câte ori mă întorc acasă, am impresia că văd mulți copii care încearcă din răsputeri să fie fashion, să fie cool și toate cele. Am spus și în altă postare, la facultate ai alte principii poate, ai alte lucruri pe cap decât faptul că vrei să fi fashion. Nici faptul că ești integralist sau nu nu te scoate din grupul de prieteni. Dar orașul meu e un oraș mic, majoritatea celor trecuți de 19 ani merg la facultate la Timișoara.
Uneori mă gândesc la perioada liceului când eram eu de vârsta puștanilor de acum și le înțeleg unele motive pentru care acționează într-un mod anume și pentru care dau importanță la lucruri care acum mi se par neimportante. Nu mă place X. În liceu era jale. Cum să nu mă placă X? Cu ce am greșit? Acum, am hateri chiar lângă mine oriunde aș merge și am înțeles că e și normal să fie persoane în lumea asta care nu te plac.
Totuși, un lucru e trist. Cu cât mă maturizez mai mult, cu atât îmi pierd speranțele, visurile... Dar am văzut că dacă eu trebuie să reușesc pe un anumit domeniu, mi se oferă șansa. Mi se oferă un imbold să reușesc. Nu sunt superstițioasă, dar sunt semne pe care nu le pot evita, persoane care nu mă lasă să renunț la visul de scriitor.
Am început să vorbesc despre monștrii și am ajuns să vorbesc despre altceva. În orice caz, fiecare om avem un monstru în noi pe care trebuie să îl stăpânim, dacă vrem să fim oameni adevărați. Și sincer, am ajuns să cunosc câțiva oameni adevărați în viața mea, care nu ar trebui să aibă o părere atât de rea despre ei înșiși!
miercuri, 22 aprilie 2015
Gazda(The Host) de Stephenie Meyer
Recent am terminat de citit cartea Gazda, scrisă de Stephenie Meyer și pot să spun că este o carte bună ce abordează teme cum ar fi dragostea, prietenia, munca în echipă, viața printre alți oameni atunci când tu ești cel mai diferit dintre toți.
Cartea prezintă o idee despre cum ar putea fi extratereștrii, cum arată, cum se înmulțesc, cum călătoresc, cam tot ce te-ar putea interesa despre acest tip de extratereștrii. Am citit cartea și am văzut și filmul pentru a le putea compara. Ceea ce a fost si așteptat a fost faptul că au omis scene care mie una mi s-au părut foarte interesante și creative, dar au și schimbat pentru a păstra ideile principale.
Nu am de gând să fac un rezumat, cum a spus cineva anume, ci am să scriu în mare, pentru că nu vreau să fiu Spoiler.
Totuși, am să spun în mare ideea cărții. Așa cum am scris mai sus, este despre o rasă de extratereștrii, așa cum și-a imaginat scriitoarea. Acești extratereștii sunt suflete ce călătoresc de pe o planetă pe alta. Pe fiecare planetă au o gazdă nouă și după un anumit număr, sufletele se stabilesc pe acea planetă. Însă când au ajuns pe Terra, au fost uimiți de sentimentele umane ce le pot avea oamenii. Văzând că oamenii nu au grijă nici de ei, nici de lumea lor și că omenirea este plină de ură, violența și alte sentimente și acțiuni negative, sufletele au decis să pună stăpânire pe pământ, adică să îl colonizeze. Au creat astfel o planetă perfectă, curată și minunată. Au renunțat la multe lucruri omenești pentru a revoluționa știința și diferite domenii ale sale. Nu au renunțat doar la obiecte, ci și la sentimentele negative, la violență și la tot ce ar putea face rău celor din jur.
Un suflet nouvenit este destinat însă altui scop și odată ce a pus stăpânire pe o gazdă pe nume Melanie Stryder, află că această gazdă nu vrea să renunțe la corpul ei. De aici începe adevărata poveste în care Melanie și Rătăcitoarea(numele sufletului pe această planetă) trec prin mai multe aventuri de-a lungul cărții și filmului, prin care amândouă se vor schimba.
Personajele sunt conturate fără prea multe detalii, dar încât să descrie înfățișarea lor. Pentru a putea afla despre aceste personaje, putem analiza doar gândurile lui Mel și a lui Wanda și acțiunile lor. Toata cartea este din perspectiva lui Wanda cu acțiunea descrisă la persoana întâi pentru a reda sentimentele și aventurile prin care aceasta trece, neașteptându-se la ce s-a întâmplat. Acele aventuri prin care ea a trecut sunt contradictorii cu informațiile pe care le-a primit de la celelate suflete, total diferite de viața sufletelor pe Terra. Îmi place foarte mult cum a descris fiecare sentiment nou, fiecare tranziție, fiecare schimbare. Descrierea personajelor și evoluția lor a fost descrisă fără să grăbească procesul de schimbare, ceea ce admir la această scriitoare. Ca orice film făcut după o carte, se poate observa că unele personaje au murit în film, dar în carte nu, se poate observa că este făcut cu modificări pentru a reda esența cărții.
Ceea ce nu mi-a plăcut la film a fost absența unor elemente cu adevărat minunate: descrierea lumilor în care a fost Wanda, modul în care ea a salvat un prieten urs și multe alte lucruri care fac această carte interesantă și creativă. Filmul a grăbit acțiunile, ceea ce nu mi-a plăcut. Dar dacă ar fi încercat să îl facă exact după carte, ar fi fost vreo 3 părți.
Nu am de gând să fac un rezumat, cum a spus cineva anume, ci am să scriu în mare, pentru că nu vreau să fiu Spoiler.
Totuși, am să spun în mare ideea cărții. Așa cum am scris mai sus, este despre o rasă de extratereștrii, așa cum și-a imaginat scriitoarea. Acești extratereștii sunt suflete ce călătoresc de pe o planetă pe alta. Pe fiecare planetă au o gazdă nouă și după un anumit număr, sufletele se stabilesc pe acea planetă. Însă când au ajuns pe Terra, au fost uimiți de sentimentele umane ce le pot avea oamenii. Văzând că oamenii nu au grijă nici de ei, nici de lumea lor și că omenirea este plină de ură, violența și alte sentimente și acțiuni negative, sufletele au decis să pună stăpânire pe pământ, adică să îl colonizeze. Au creat astfel o planetă perfectă, curată și minunată. Au renunțat la multe lucruri omenești pentru a revoluționa știința și diferite domenii ale sale. Nu au renunțat doar la obiecte, ci și la sentimentele negative, la violență și la tot ce ar putea face rău celor din jur.
Un suflet nouvenit este destinat însă altui scop și odată ce a pus stăpânire pe o gazdă pe nume Melanie Stryder, află că această gazdă nu vrea să renunțe la corpul ei. De aici începe adevărata poveste în care Melanie și Rătăcitoarea(numele sufletului pe această planetă) trec prin mai multe aventuri de-a lungul cărții și filmului, prin care amândouă se vor schimba.
Personajele sunt conturate fără prea multe detalii, dar încât să descrie înfățișarea lor. Pentru a putea afla despre aceste personaje, putem analiza doar gândurile lui Mel și a lui Wanda și acțiunile lor. Toata cartea este din perspectiva lui Wanda cu acțiunea descrisă la persoana întâi pentru a reda sentimentele și aventurile prin care aceasta trece, neașteptându-se la ce s-a întâmplat. Acele aventuri prin care ea a trecut sunt contradictorii cu informațiile pe care le-a primit de la celelate suflete, total diferite de viața sufletelor pe Terra. Îmi place foarte mult cum a descris fiecare sentiment nou, fiecare tranziție, fiecare schimbare. Descrierea personajelor și evoluția lor a fost descrisă fără să grăbească procesul de schimbare, ceea ce admir la această scriitoare. Ca orice film făcut după o carte, se poate observa că unele personaje au murit în film, dar în carte nu, se poate observa că este făcut cu modificări pentru a reda esența cărții.
Peisajele pe care le-a redat scriitoarea sunt mirifice și fiecare loc pe care Wanda îl vede, aduce și sentimente noi pe care personajul le-a descris detaliat. Cartea redă o perspectivă a peșterilor, însă filmul le prezintă mai moderne. De exemplu, avem camera cuiva în peșteri. În carte, sunt saltele, în film sunt paturi adevărate. Dacă citești și cartea și vezi și filmul, ai să înțelegi la ce mă refer și vei observa tu însuți diferențele. Cartea a descris peisajele minunate, iar filmul le-a arătat. Deși mă sperie înfățișarea sufletelor, chiar mi-a plăcut ideea ca odată inserate sufletele, irisul să lumineze.
Puncte forte
- descrierile lumilor vizitate, a peisajelor, a sentimentelor
- stilul de viață al paraziților(așa cum sunt numiți de oameni)
- faptul că scriitoarea l-a făcut pe cititor să înțeleagă scopul colonizării
- ideea scriitoarei cu extratereștrii sub formă de suflete și frumusețea acestor suflete.
- deși cartea m-a făcut să fiu de partea lui Wanda, adică de partea sufletelor, am ajuns confuză pentru că la un moment dat nu știam cu cine țin: cu oamenii sau extratereștrii
- totuși, ideea ca extratereștrii să vină pe pământ mă înspăimânta pentru că această colonizare, chiar dacă ne-am înțelege cu ei la un moment dat, ar însemna sacrificarea oamenilor.
- pot să spun că lumile descrise sunt foarte creative, însă numele primite pe alte lumi și chiar pe lumea aceasta nu mi se par destul de inspirate. Adică ar fi putut da nume care totuși să aibă o semnificație profundă, o combinație de cuvinte. Numele sufletelor este ca la indienii aceia care își numesc copii după ceea ce văd în jur. De aceea abrevierile erau mai bune decât un cuvânt de acest gen.
Ceea ce nu mi-a plăcut la film a fost absența unor elemente cu adevărat minunate: descrierea lumilor în care a fost Wanda, modul în care ea a salvat un prieten urs și multe alte lucruri care fac această carte interesantă și creativă. Filmul a grăbit acțiunile, ceea ce nu mi-a plăcut. Dar dacă ar fi încercat să îl facă exact după carte, ar fi fost vreo 3 părți.
miercuri, 15 aprilie 2015
Diferențe între liceu și facultate Partea a II-a
3. Aprovizionarea
În liceu, nu cumperi tu mâncarea. Poate sunt cazuri, dar nu tu îți cumperi cele necesare. Părinții au grijă de tine, ai tot ce ai nevoie. În facultate treaba stă altfel. Aici înveți tot ce nu știai. Înveți cât de mult ține o pâine până se strică, cât de mult ține mâncarea în mod normal, înveți să ai grijă de tine. Te aprovizionezi cu cele necesare singur, pentru că nu mai ești acasă unde mereu ai mâncare pe masă, mereu ai hârtie igienică în baie, mereu ai apă de băut. În facultate aflii ce ai tu nevoie. Pe lângă faptul că înveți să ai grijă de bani și să cauți lucrurile la cel mai bun preț, mai înveți și să socializezi, sau să devii rău cu oamenii. Asta depinde de ce alegi.În cămin, ești propriul tău contabil. Ai o sumă de bani, și acea sumă te gândești cum să o folosești ca să îți ajungă pentru tot ce ai tu nevoie. Și dacă rămân bani pentru o haina nouă, că doar ești într-un oraș mare, numai bine.
4. Viața socială
Totul depinde de tine dacă ai sau nu o viață socială, însă orice fel de persoană ai fi, tot o să înveți să fii sociabil cu oamenii pentru că ai nevoie de colegi atunci când îți lipsesc cursuri, ai nevoie de cineva să îți explice anumite chestii, trebuie ca tu și colegii de cameră să vă organizați cine și ce cumpărați. Aveți nevoie de produse de curățenie așa că discuți cu colegii de cameră să vedeți cum o să cumpărați: strângeți bani toți sau luați pe rând. Dacă tu ai timp și vrei, mai mergi prin cluburi. Oricum, pentru mine, viața de student este foarte frumoasă. Am învățat multe lucruri de când am început facultatea și cu fiecare om pe care l-am întâlnit în calea mea am putut să decid: așa vreau și eu să fiu, și nu vreau să ajung așa, mai bine fac ceva în privința asta. Am învățat că nu toți oamenii te plac, că unii duc o viața mai nasoala decât ai fi crezut, că nici un om nu este la fel ca celălalt. Am învățat că unii oameni sunt răi pentru că au motive, alții sunt buni poate din aceleași motive. Viața te lovește, însă tu alegi dacă să fii slab sau puternic.Eu, nu aveam o părere prea bună despre mine, însă am început să mă accept așa cum sunt, pentru că nu sunt invizibilă, deși așa mă simțeam de mule ori în liceu. Ba chiar, oamenii m-au ținut minte după ce am făcut cunoștiință. Am început să accept că am defecte și că unele le pot schimba și altele nu. Așa cum am mai spus, maturizarea este inevitabilă și viața te student te învață să te descurci. Trebuie să te descurci singur pentru că nu o să fie mereu cineva care să te ajute cu bagajele, de exemplu, sau nu o să ai mereu cu cine să mergi la mall. Însă, să fii singur, uneori te ajută. Mai ales când mergi să cauți inspirație pentru cartea proprie sau pentru ceva ce vrei să faci.
Viața de student este frumoasă și educativă, spun eu. Dacă este vreun aspect pe care l-am uitat sau ești în liceu și ai întrebări legate de viața de student, lasă un comentariu și dacă pot, am să îți răspund la întrebare.
miercuri, 8 aprilie 2015
Diferențe între liceu și facultate Partea I
După aproape un an de facultate, am observat diferențele dintre liceu și facultate. Și un lucru este cert: Facultatea este total diferită de liceu.
Am să înșir câteva motive mai jos:
În viața de student, mie nu mi se pare că ar conta că ești îmbrăcată fashion sau nu, că ești machiată sau nu. Colegii la fel te vor privi și la fel vor vorbi cu tine. Puțin le pasă celorlalți că tu încerci să fii cât mai cool. Ce contează cel mai mult în facultate e să îți iei anul fără restanțe. Deci aici, dacă e să fii la modă, naturalețea e cea mai folosită. Nu mai e pe prumul loc popularitatea, ca în liceu, ci examenele luate. Aici îți înțelegi colegii care au picat un anumit examen. La facultate, dacă ai ales bine facultatea, ești în preajma celor ca tine, cu oameni cu interese pe care le ai și tu.
Urmează partea a II-a miercuria viitoare.
Am să înșir câteva motive mai jos:
1. Stilul de predare
Aici profesorilor nu le prea pasă dacă scrii sau nu la cursuri. Dacă scrii la curs, este foarte bine, dacă nu, treaba ta. Nu îți impune nimeni să scrii doar pe un caiet de un anumit tip. Tu îți faci singur stilul de organizare al cursurilor. Tu scrii pe ce tip de hârtie dorești și fiecare profesor are alt stil de predare. La unele cursuri nici nu este nevoie să scrii, ci pur si simplu citești de pe slide-uri. Ce îl interesează pe profesor este ca tu să știi la examen. Și stilul de învățare tot tu ți-l impui. O să fie materii care ți se vor părea inutile, altele care ți se vor părea extrem de greu de înțeles. În liceu, majoritatea materiilor ori sunt predate prost, ori sunt inutile și doar câteva te ajută cu adevărat. Dacă tu nu vrei să înveți, pici anul și nu mai faci facultate. Mai ales la facultatea aleasă de mine. Aici e mult de muncă și nu este ca și cum nu trebuie să înveți. Peste tot se învață, la fiecare facultate.2. Stilul de viață
Viața de student e foarte diferită de cea de liceean. Aici vroiam să ajung, la faptul că în liceu este important să fii cunoscut, să fii fashion, că dacă nu, nimeni nu vorbește cu tine. Dacă nu faci anumite lucruri, oamenii te judecă enorm și nu te acceptă în grup. În viața de liceu există acele drame adolescentine. Când ești în liceu, ai probleme care dacă le vei privi din perspectiva unui adult, ți se vor părea o porcărie. Ești interesat de cele mai neimportante aspecte: Facebook, like-uri, să fii la modă, să faci lucruri care nu sunt ok doar ca să intri într-un grup. Poate unii se și simt singuri, însă atunci când treci la pasul facultății, totul se schimbă. În liceu, te chinui să fii cât mai popular, cât mai cool. Cel puțin eu așa am observat. În viața de liceu consideram lucruri importante aspecte care cu adevărat nu au nici o valoare.În viața de student, mie nu mi se pare că ar conta că ești îmbrăcată fashion sau nu, că ești machiată sau nu. Colegii la fel te vor privi și la fel vor vorbi cu tine. Puțin le pasă celorlalți că tu încerci să fii cât mai cool. Ce contează cel mai mult în facultate e să îți iei anul fără restanțe. Deci aici, dacă e să fii la modă, naturalețea e cea mai folosită. Nu mai e pe prumul loc popularitatea, ca în liceu, ci examenele luate. Aici îți înțelegi colegii care au picat un anumit examen. La facultate, dacă ai ales bine facultatea, ești în preajma celor ca tine, cu oameni cu interese pe care le ai și tu.
Urmează partea a II-a miercuria viitoare.
miercuri, 1 aprilie 2015
Minciuni pe canapea, de Irvin Yalom
Tocmai am terminat această carte, Minciuni pe canapea, scrisă de Irvin Yalom. A fost destul de interesantă și complexă. S-a vorbit din perspectiva mai multor personaje principale care pe parcurs nu au mai avut vreun rol și au dispărut, rămânând doar 3 personaje principale.
Cartea descrie mai multe subiecte. Unul din subiecte este evoluția și vindecarea lui Carol, care a venit la terapeutul Ernest Lash cu alt scop decât cel crezut de el. Odată cu începerea ședințelor, a început o luptă în sufletul lui Ernest, cât și în sufletul lui Carol. Aceasta, din motiv de răzbunare, a decis să îl seducă pe Ernest, însă acesta îi descoperă un colț de suflet rănit la fiecare ședință. În același timp, flirtul ei îl aprinde pe Ernest și acesta, deoarece a decis să facă un experiment al sincerității, i-a descris atracția lui față de ea, cât și faptul că nu vrea ca ea să îi mai calce limitele. Cu timpul, ea se vindecă de răzbunare și nu dorește decât ajutorul său. Dacă îi spune adevărul, poți afla citind cartea.
La început, nu am fost atrasă de carte și nu vedeam de ce este o carte bună. Nici acum nu sunt atât de uimită pe cât am fost la alte cărți. Au apărut mai multe probleme pentru fiecare personaj, iar până la final, majoritatea problemelor și-au găsit soluția cu sau fără ajutorul terapeutului.
Cartea descrie lumea terapeuților, faptul că și ei sunt oameni și nu sunt atât de puternici pe cât credem. De exemplu, știai faptul că și terapeuții au terapeuții lor? Adică el merge regulat la ședințele cu alt terapeut pentru a avea mintea întreagă, cât și pentru a găsi soluții la problemele sale.
Mintea unui terapeut nu este cu nimic mai mult mai puternică, atât că are cunoștiințe de manipulare, vindecare a minții, însă cu toate aceste cunoștiințe, au și ei hormoni, au și ei suferințe, după cum se va observa în finalul cărții când însuși cel mai mare și cunoscut psihanalist a ajuns în pragul disperării din cauza unei alegeri care l-a adus într-un punct în care și-ar putea păta numele.
Psihanaliștii au reguli și încălcarea lor sau psihanaliza incorectă poate duce la excluderea sa din grupul psihanaliștilor.
Pot să spun atât de multe despre această carte, însă mi-ar lua foarte mult și ar trebui să analizez fiecare aspect, personaj etc. Dacă dorești să îți spun mai multe despre carte sau despre un anumit personaj, ce părere am despre el/ea, lasă un comentariu și am să mai scriu.
Aceasta este o recenzie mai generală și foarte scurtă.
Părerea mea este că această carte se adresează adulților, cât și adolescenților ce caută să citească ceva mai complex și mai diferit, cu o însemnătate.
Dacă ai citit cartea, vreau părerea ta.
Cartea descrie mai multe subiecte. Unul din subiecte este evoluția și vindecarea lui Carol, care a venit la terapeutul Ernest Lash cu alt scop decât cel crezut de el. Odată cu începerea ședințelor, a început o luptă în sufletul lui Ernest, cât și în sufletul lui Carol. Aceasta, din motiv de răzbunare, a decis să îl seducă pe Ernest, însă acesta îi descoperă un colț de suflet rănit la fiecare ședință. În același timp, flirtul ei îl aprinde pe Ernest și acesta, deoarece a decis să facă un experiment al sincerității, i-a descris atracția lui față de ea, cât și faptul că nu vrea ca ea să îi mai calce limitele. Cu timpul, ea se vindecă de răzbunare și nu dorește decât ajutorul său. Dacă îi spune adevărul, poți afla citind cartea.
La început, nu am fost atrasă de carte și nu vedeam de ce este o carte bună. Nici acum nu sunt atât de uimită pe cât am fost la alte cărți. Au apărut mai multe probleme pentru fiecare personaj, iar până la final, majoritatea problemelor și-au găsit soluția cu sau fără ajutorul terapeutului.
Cartea descrie lumea terapeuților, faptul că și ei sunt oameni și nu sunt atât de puternici pe cât credem. De exemplu, știai faptul că și terapeuții au terapeuții lor? Adică el merge regulat la ședințele cu alt terapeut pentru a avea mintea întreagă, cât și pentru a găsi soluții la problemele sale.
Mintea unui terapeut nu este cu nimic mai mult mai puternică, atât că are cunoștiințe de manipulare, vindecare a minții, însă cu toate aceste cunoștiințe, au și ei hormoni, au și ei suferințe, după cum se va observa în finalul cărții când însuși cel mai mare și cunoscut psihanalist a ajuns în pragul disperării din cauza unei alegeri care l-a adus într-un punct în care și-ar putea păta numele.
Psihanaliștii au reguli și încălcarea lor sau psihanaliza incorectă poate duce la excluderea sa din grupul psihanaliștilor.
Pot să spun atât de multe despre această carte, însă mi-ar lua foarte mult și ar trebui să analizez fiecare aspect, personaj etc. Dacă dorești să îți spun mai multe despre carte sau despre un anumit personaj, ce părere am despre el/ea, lasă un comentariu și am să mai scriu.
Aceasta este o recenzie mai generală și foarte scurtă.
Părerea mea este că această carte se adresează adulților, cât și adolescenților ce caută să citească ceva mai complex și mai diferit, cu o însemnătate.
Dacă ai citit cartea, vreau părerea ta.
joi, 26 martie 2015
La plimbare prin Timișoara
Pentru că este o zi frumoasă, am decis să ies pe afară. Am fost la Târgul de oferte de muncă și mi-a plăcut enorm acolo. Însă ceea ce se căuta foarte mult erau oameni pricepuți în Programare. Bine că mie îmi place C și C++. Trebuie doar să mi le amintesc. Oricum, sper să reușesc să găsesc unde să îmi fac practica.
A fost frumos acolo, au fost multe oferte și oamenii au fost prietenoși. Soarele acesta i-a făcut pe oameni să fie buni cu cei din jur, ceea ce mi-a plăcut.
Am fost, după aceea la o pizzerie, pentru că în mare parte localurile erau pline. Însă, am găsit o pizzerie unde nu era atâta lume, însă prețurile sunt bune și decorul este foarte drăguț.
Am intrat și am dat de oameni prietenoși. Am comandat o pizza mică. Bucătăria nu era după o ușă constant închisă, ci într-un colț al pizzeriei în văzul clienților. În scurt timp, pizza mea este gata. Din obișnuință, am cerut sos dulce de roșii. Am luat o înghițitură, fără sos și am simțit un gust delicios! Pizza aceea a fost așa de bună! Am încercat și cu sos, dar nu era nevoie. Mâncarea mea a fost delicioasă.
Am plecat de acolo zâmbind, foame nu mi-a mai fost câteva ore, și pot să spun că am să mai trec pe acolo. I se spune Pizzeria Napoleon.
Adresa: Aleea Studențolor nr. 5, Timișoara, România
Însă aici ai mai multe delalii: Pizzeria Napoleon
A fost frumos acolo, au fost multe oferte și oamenii au fost prietenoși. Soarele acesta i-a făcut pe oameni să fie buni cu cei din jur, ceea ce mi-a plăcut.
Am fost, după aceea la o pizzerie, pentru că în mare parte localurile erau pline. Însă, am găsit o pizzerie unde nu era atâta lume, însă prețurile sunt bune și decorul este foarte drăguț.
Am intrat și am dat de oameni prietenoși. Am comandat o pizza mică. Bucătăria nu era după o ușă constant închisă, ci într-un colț al pizzeriei în văzul clienților. În scurt timp, pizza mea este gata. Din obișnuință, am cerut sos dulce de roșii. Am luat o înghițitură, fără sos și am simțit un gust delicios! Pizza aceea a fost așa de bună! Am încercat și cu sos, dar nu era nevoie. Mâncarea mea a fost delicioasă.
Am plecat de acolo zâmbind, foame nu mi-a mai fost câteva ore, și pot să spun că am să mai trec pe acolo. I se spune Pizzeria Napoleon.
Adresa: Aleea Studențolor nr. 5, Timișoara, România
Însă aici ai mai multe delalii: Pizzeria Napoleon
miercuri, 11 martie 2015
Falsitate și fătălăi
Nu vreau să mai trăiesc pe lumea asta. Sunt nervoasă. Sunt nervoasă că fetele pun tot mai mult chestii false și băieții devin tot mai fătălăi și arată ca niște gay în încercarea de a părea fashion. Ce lume e asta? Ceea ce ma enervează pe mine e că moda asta mă trage și pe mine uneori, pentru că toate fetele sunt perfecte, numai eu am coșuri, și imperfecțiuni și arăt ca o puștoaică de 15 ani și fetele care chiar au 15 ani zici că au 24 de ani!
Ca să mă descarc, am să spun ce mă deranjează. Ok, unghiile sunt drăguțe etcetera, dar mie una nu mi se pare prea fain să dai un milion pe unghii ca apoi când cresc să arate tot drăguț, dar neîngrijit! Pentru că unghiile cresc și se vede diferența... Ok, Trebuie să recunosc, chiar arată drăguț unghiile simple, cu puține chestii, nu lungi, însă nu înțeleg cum de nu este incomfortabil să faci orice când ai ditamai unghiile. Nu le suport unghiile mari. Însă dacă tu, ca fată le suporți și nu te deranjează, te respect. Bravo! Probabil te-ai obișnuit. Și dacă nu le lași să crească încât să se observe diferența, te admir!
În al doilea rând, sunt normale botoxul, silicoanele și chestiile astea? Modelul pe care ni-l impune media este imaginea de fată cu pieptul mare, fundul mare, gene false, unghii false și enorm de lungi. Sunt nervoasă pentru că lumea asta se transformă în ceva ciudat. Modelul după care se iau multe fete sunt pițipoancele. Chiar am văzut una zilele trecute și nu mi-a venit să cred. Parcă mă uitam la un clovn, la un extraterestru, nici nu știu cu ce să compar falsitatea aceea. Nu arăta a om! S-a dus probabil la solar că era foarte bronzată, nu în sensul bun, ci într-un mod exagerat.
Da, am ceva cu societatea asta. Poate ar trebui să consider normal să îți pui botox în buze, silicoane, gene false, bronz fals și toate cele ce conțin cuvântul fals. E adevărat, mă mai machez, însă nu tot timpul. Îmi place să mă machez dar nu mi-e rușine cu naturalețea. În plus, nu cred că un baiat observă că te-ai machiat, sau că ai nu știu ce haine. Pentru un băiat, nu contează dacă fata arată fashion sau nu pentru că nu îi pasă. O să își iubească iubita chit că e machiată sau nu, chit că este într-o rochie sexy sau în trening.
Și băieții. Mă uitam pe Facebook și era un tip care când a apărut la TV arăta drăguț. Dar când îl văd acum, nu îmi vine să cred. Unii băieți, prin stilul pe care îl au, arată mai mult a gay. Așa mi se pare. Să fii vedetă te schimbă, frate!
Șii urmează sfaturi pentru o poză la modă:
1. Fă multe selfiuri în care faci botul(indiferent dacă ești băiat sau fată, mai nou și băieții au început să facă botul. Nu întreba, nu mai știu unde am văzut dar am văzut)
2. Ca fată, poziția de poză, dacă vrei să atragi băieți, este să faci botul, fundul cât mai în spate și pieptul în față. Adică să îți îndoi coloana.
Ok, mai multe idei nu am, dar dacă știi tu, poți adăuga. Țin să anunț că aceste sfaturi sunt de fapt un pamflet. Nu faceți așa ceva!
Lumea asta e ciudată și nu îmi place ce model ni se impune. Încerc din răsputeri să mă țin tare să nu devin plastic, și cu ajutorul iubitului meu, care mă iubește așa cum sunt, cu tot cu defecte, reușesc.
În final, anunț că ce e mai sus este doar părerea mea proprie și atât. Dacă tu ai altă părere, bravo!
Ca să mă descarc, am să spun ce mă deranjează. Ok, unghiile sunt drăguțe etcetera, dar mie una nu mi se pare prea fain să dai un milion pe unghii ca apoi când cresc să arate tot drăguț, dar neîngrijit! Pentru că unghiile cresc și se vede diferența... Ok, Trebuie să recunosc, chiar arată drăguț unghiile simple, cu puține chestii, nu lungi, însă nu înțeleg cum de nu este incomfortabil să faci orice când ai ditamai unghiile. Nu le suport unghiile mari. Însă dacă tu, ca fată le suporți și nu te deranjează, te respect. Bravo! Probabil te-ai obișnuit. Și dacă nu le lași să crească încât să se observe diferența, te admir!
În al doilea rând, sunt normale botoxul, silicoanele și chestiile astea? Modelul pe care ni-l impune media este imaginea de fată cu pieptul mare, fundul mare, gene false, unghii false și enorm de lungi. Sunt nervoasă pentru că lumea asta se transformă în ceva ciudat. Modelul după care se iau multe fete sunt pițipoancele. Chiar am văzut una zilele trecute și nu mi-a venit să cred. Parcă mă uitam la un clovn, la un extraterestru, nici nu știu cu ce să compar falsitatea aceea. Nu arăta a om! S-a dus probabil la solar că era foarte bronzată, nu în sensul bun, ci într-un mod exagerat.
Da, am ceva cu societatea asta. Poate ar trebui să consider normal să îți pui botox în buze, silicoane, gene false, bronz fals și toate cele ce conțin cuvântul fals. E adevărat, mă mai machez, însă nu tot timpul. Îmi place să mă machez dar nu mi-e rușine cu naturalețea. În plus, nu cred că un baiat observă că te-ai machiat, sau că ai nu știu ce haine. Pentru un băiat, nu contează dacă fata arată fashion sau nu pentru că nu îi pasă. O să își iubească iubita chit că e machiată sau nu, chit că este într-o rochie sexy sau în trening.
Și băieții. Mă uitam pe Facebook și era un tip care când a apărut la TV arăta drăguț. Dar când îl văd acum, nu îmi vine să cred. Unii băieți, prin stilul pe care îl au, arată mai mult a gay. Așa mi se pare. Să fii vedetă te schimbă, frate!
Șii urmează sfaturi pentru o poză la modă:
1. Fă multe selfiuri în care faci botul(indiferent dacă ești băiat sau fată, mai nou și băieții au început să facă botul. Nu întreba, nu mai știu unde am văzut dar am văzut)
2. Ca fată, poziția de poză, dacă vrei să atragi băieți, este să faci botul, fundul cât mai în spate și pieptul în față. Adică să îți îndoi coloana.
Ok, mai multe idei nu am, dar dacă știi tu, poți adăuga. Țin să anunț că aceste sfaturi sunt de fapt un pamflet. Nu faceți așa ceva!
Lumea asta e ciudată și nu îmi place ce model ni se impune. Încerc din răsputeri să mă țin tare să nu devin plastic, și cu ajutorul iubitului meu, care mă iubește așa cum sunt, cu tot cu defecte, reușesc.
În final, anunț că ce e mai sus este doar părerea mea proprie și atât. Dacă tu ai altă părere, bravo!
miercuri, 4 martie 2015
Păreri despre primul semestru
A trecut primul semestru din facultatea și pâna acum sunt integralistă, ceea ce este foarte bine. Până acum, am învățat lucruri interesante despre ce urmează să fac, dar și despre cum ar trebui să mă organizez și să învăț.
Însă, aș vrea să vorbesc despre un aspect care mie mi se pare foarte corect. Din observațiile mele, în liceu, noi elevii nu aveam putere. Noi trebuia să fim subordonați profesorilor. Așa este și în facultate, însă aici este o diferență. Atunci când avem o problema, cineva încearcă să ne ajute și de multe ori reușește. Un profesor predă prea repede. Atunci, acesta se conformează cu această informație și încearcă să predea mai încet ca să putem scrie și înțelege, deoarece este în folosul nostru. Sau orice problemă de genul acesta, la facultate poate fi rezolvată.
Și în liceu se putea, dar în liceu, dacă un profesor este rău, sau este o problemă în modul de predare, nu se poate face nimic, adică nu poți să îl schimbi. Pe când în facultate, îi spui acestuia problema și el încearcă să o rezolve.
Nu mereu se poate rezolva problema pentru că unii profesori pur și simplu mereu scapă de probleme și rămân la fel de răi. În facultate avem sprijin pentru orice proiect. Nu mai știu exact cum era în liceu, dar știu că facultatea îmi place. Nu îmi impune nimeni să scriu la curs și nu ne verifică dacă am scris. Învățăm strict ce trebuie să știm și dacă am ales bine, ceea ce ne place.
În viața de student înveți multe, printre care înveți să te descurci. Uneori însă nu scapi de dramele de liceu nici aici. Totul depinde de tine și de cât de matur ești.
Mie una îmi place facultatea asta. Este foarte interesant ce învățăm și îmi place ce facem la laborator. Pentru unii poate este ceva ce știau, însă pentru mine sunt lucruri noi. Pentru mulți băieți de exemplu, să învețe despre componentele calculatorului este floare la ureche și este ceva banal. Pentru mine este ceva nou pentru că nu am fost nevoită să deschid o unitate de calculator.
Nu știu cine a spus că nu este atâta practică în facultate, dar se înșeală. Avem atâtea laboratoare și facem practică destulă. Este mulă informație de studiat și în același timp este și interesant. Consider că faci o facultate pentru că îți place un domeniu. Așa ar trebui să fie. Mie mi se pare că unii fac o facultate bună doar pentru că vor o carieră bănoasă, dar nu le place ce învăm și sper că observația mea, că unora nu le plac materiile din facultate pe care le studiază, este falsă.
Trebuie să fii entuziasmat pentru că înveți despre un domeniu pe care l-ai ales pentru că îți place. Dacă nu îți place domeniul ales, caută-l pentru că nu e bine să faci o facultate doar pentru că îți aduce un venit bun. Orice domeniu la care te pricepi foarte bine îți poate aduce bani, dacă știi cum să acționezi și pe ce să mergi.
Însă, aș vrea să vorbesc despre un aspect care mie mi se pare foarte corect. Din observațiile mele, în liceu, noi elevii nu aveam putere. Noi trebuia să fim subordonați profesorilor. Așa este și în facultate, însă aici este o diferență. Atunci când avem o problema, cineva încearcă să ne ajute și de multe ori reușește. Un profesor predă prea repede. Atunci, acesta se conformează cu această informație și încearcă să predea mai încet ca să putem scrie și înțelege, deoarece este în folosul nostru. Sau orice problemă de genul acesta, la facultate poate fi rezolvată.
Și în liceu se putea, dar în liceu, dacă un profesor este rău, sau este o problemă în modul de predare, nu se poate face nimic, adică nu poți să îl schimbi. Pe când în facultate, îi spui acestuia problema și el încearcă să o rezolve.
Nu mereu se poate rezolva problema pentru că unii profesori pur și simplu mereu scapă de probleme și rămân la fel de răi. În facultate avem sprijin pentru orice proiect. Nu mai știu exact cum era în liceu, dar știu că facultatea îmi place. Nu îmi impune nimeni să scriu la curs și nu ne verifică dacă am scris. Învățăm strict ce trebuie să știm și dacă am ales bine, ceea ce ne place.
În viața de student înveți multe, printre care înveți să te descurci. Uneori însă nu scapi de dramele de liceu nici aici. Totul depinde de tine și de cât de matur ești.
Mie una îmi place facultatea asta. Este foarte interesant ce învățăm și îmi place ce facem la laborator. Pentru unii poate este ceva ce știau, însă pentru mine sunt lucruri noi. Pentru mulți băieți de exemplu, să învețe despre componentele calculatorului este floare la ureche și este ceva banal. Pentru mine este ceva nou pentru că nu am fost nevoită să deschid o unitate de calculator.
Nu știu cine a spus că nu este atâta practică în facultate, dar se înșeală. Avem atâtea laboratoare și facem practică destulă. Este mulă informație de studiat și în același timp este și interesant. Consider că faci o facultate pentru că îți place un domeniu. Așa ar trebui să fie. Mie mi se pare că unii fac o facultate bună doar pentru că vor o carieră bănoasă, dar nu le place ce învăm și sper că observația mea, că unora nu le plac materiile din facultate pe care le studiază, este falsă.
Trebuie să fii entuziasmat pentru că înveți despre un domeniu pe care l-ai ales pentru că îți place. Dacă nu îți place domeniul ales, caută-l pentru că nu e bine să faci o facultate doar pentru că îți aduce un venit bun. Orice domeniu la care te pricepi foarte bine îți poate aduce bani, dacă știi cum să acționezi și pe ce să mergi.
miercuri, 25 februarie 2015
Să ucizi o pasăre cântătoare...
Să ucizi o pasăre cântătoare... scrisă de Harper Lee este o carte pe care am terminat-o de curând. De aceea am să spun ceea ce cred eu despre carte.
Când am început să o citesc trebuie să recunosc că nu m-a atras așa de mult, dar când am citit mai mult, nu m-am mai putut opri. Așa cum am spus în articolul precedent, m-am îndrăgostit de ea. Povestea este relatată din ochii unei copile mai neastâmpărate, dar care pe durata romanului se schimbă și renunță la anumite obiceiuri copilărești.
Așa cum s-a mai spus, romanul tratează un subiect mai sensibil pentru perioada pe care o descrie: inegalitatea rasială și violul. În acele vremuri, oamenii albi îi foloseau pe negri pentru a avea grijă de casă, pentru a face curățenie, mâncare. Relația familiei Finch cu negresa Calpurnia este una familială pentru că aceasta a avut grijă de copii(Jem și Scout) încă de când s-au născut. Deși la început, Calpurnia pare a fi o persoană mai rea, la un moment dat Scout înțelege motivul, oarecum, stricteții acesteia și o acceptă astfel că petrece mai mult timp cu dânsa atunci când Jem crește mai mare și pentru că este adolescent petrece mai mult timp cu Dill excluzând-o pe Scout din activitățile lor. Calpurnia are un rol important nu doar pentru familie dar și pentru a o face pe Scout să înțeleagă situația în care se află tatăl lor Atticus Finch.
Atticus Finch este tatăl lui Scout, deci și al lui Jem, și este un avocat foarte cunoscut în orașul lor. De aceea a primit rolul să apere ceea ce majoritatea albilor urăsc cel mai mult: un negru. Acest caz îi va schimba viața total, dar îi va pune în dificultăți și pe cei doi copii care vor fi batjocoriți de toți oamenii din oraș. Însă, Atticus este un om puternic care, deși mătușa lor și încă câteva persoane spun contrariul, și-a educat copii foarte bine încât să se descurce singuri și să țină piept tuturor problemelor și tuturor vorbelor care dacă la început o făceau pe Scout să sară la bătaie, au maturizat-o.
Toate aventurile prin care au trecut cei doi frați îi va maturiza și îi va învăța lucruri despre societate, cât și despre ce înseamnă să fii om într-o lume plină de prejudecată. Printre altele, Atticus îi învață despre compasiune, bunătate și îi învață să țină capul sus atunci când situația este destul de problematică și oricât de mult i-ar deranja ce spun oamenii.
Cartea este foarte bună și de aceea o recomand tuturor.
Când am început să o citesc trebuie să recunosc că nu m-a atras așa de mult, dar când am citit mai mult, nu m-am mai putut opri. Așa cum am spus în articolul precedent, m-am îndrăgostit de ea. Povestea este relatată din ochii unei copile mai neastâmpărate, dar care pe durata romanului se schimbă și renunță la anumite obiceiuri copilărești.
Așa cum s-a mai spus, romanul tratează un subiect mai sensibil pentru perioada pe care o descrie: inegalitatea rasială și violul. În acele vremuri, oamenii albi îi foloseau pe negri pentru a avea grijă de casă, pentru a face curățenie, mâncare. Relația familiei Finch cu negresa Calpurnia este una familială pentru că aceasta a avut grijă de copii(Jem și Scout) încă de când s-au născut. Deși la început, Calpurnia pare a fi o persoană mai rea, la un moment dat Scout înțelege motivul, oarecum, stricteții acesteia și o acceptă astfel că petrece mai mult timp cu dânsa atunci când Jem crește mai mare și pentru că este adolescent petrece mai mult timp cu Dill excluzând-o pe Scout din activitățile lor. Calpurnia are un rol important nu doar pentru familie dar și pentru a o face pe Scout să înțeleagă situația în care se află tatăl lor Atticus Finch.
Atticus Finch este tatăl lui Scout, deci și al lui Jem, și este un avocat foarte cunoscut în orașul lor. De aceea a primit rolul să apere ceea ce majoritatea albilor urăsc cel mai mult: un negru. Acest caz îi va schimba viața total, dar îi va pune în dificultăți și pe cei doi copii care vor fi batjocoriți de toți oamenii din oraș. Însă, Atticus este un om puternic care, deși mătușa lor și încă câteva persoane spun contrariul, și-a educat copii foarte bine încât să se descurce singuri și să țină piept tuturor problemelor și tuturor vorbelor care dacă la început o făceau pe Scout să sară la bătaie, au maturizat-o.
Toate aventurile prin care au trecut cei doi frați îi va maturiza și îi va învăța lucruri despre societate, cât și despre ce înseamnă să fii om într-o lume plină de prejudecată. Printre altele, Atticus îi învață despre compasiune, bunătate și îi învață să țină capul sus atunci când situația este destul de problematică și oricât de mult i-ar deranja ce spun oamenii.
Cartea este foarte bună și de aceea o recomand tuturor.
marți, 24 februarie 2015
Citatul saptamanii
Începeţi fecare zi cu dragoste. Umpleţi fiecare zi cu dragoste. Petreceţi fecare zi cu dragoste şi terminaţi fiecare zi în dragoste căci acesta este drumul către Dumnezeu.
Sathya Sai Baba
miercuri, 18 februarie 2015
Noua mea iubire
Nu sunt normală. Cum să citesc atât de mult. E anormal să citești. Cine citește este un tocilar. Numai tocilarii învață. Cum să îți placă să citești. Mai bine ia telefonul și intră pe Facebook. Vezi și tu ce fac ceilalți oameni. Dă și tu like-uri că e musai și pentru că cine nu are like-uri la poze este vai de el. Like-urile dau valoare omului. Dă share la pozele tale ca să ai și tu valoare. Lasă celelate lucruri care odată erau normale(cititul, învățatul, încercarea de a fii tu însuți, înceracea de a fi original, simplu etc). Acum tot ce trebuie să faci este să stai pe net și sa dai scroll în jos.
Okey, m-am cam saturat să fiu ironică. Să se ia în calcul că am fost ironică mai sus. Revenind, vroiam să vorbesc despre cărți și dragostea mea pentru ele ce a revenit. Am început să citesc o carte și nu m-am putut opri. Până și în drumul spre Timișoara am citit, ceea ce mi-era lene de obicei să fac. Recunosc că am dependența asta cu Facebook-ul de care nu pot scăpa pentru că Yahoo Messenger nu se prea folosește, are Facebook-ul chat; apoi Skype se folosește în anumite cazuri. Și pentru că Facebook-ul le conține pe toate, acolo se țin discuțiile. Am încercat odată să mă las, dar dacă lumea vorbește doar pe Facebook, nu mai comunicam atât de mult. Așa că, revenind la dragostea mea pentru citit, am decis să citesc cât pot de mult, să nu mai las cărțile citite pe jumătate și... să scriu propria mea carte.
Acum citesc Să nu ucizi o pasăre cântătoare și m-a prins așa de tare încât nu am reușit să ridic ochii din carte mult timp din drumul spre Timișoara.
Lăsând asta la o parte, am să încep să scriu articole din nou și trebuie să mă ambiționez să fac tot ce mi-am propus. Mi-am dat seama că doar când fac ce îmi place simt că viața mea capătă sens.
În alte știri, se va publica o carte în care voi apărea și eu, voi pune în curând link-ul în dreapta. Este scrisă de o profesoară specială care m-a ajutat să mă ambiționez să scriu și să nu renunț niciodată.
Vă recomand și vouă să citiți cărți. Chiar sunt foarte bune pentru limbaj, solicitarea imaginației și mai ales când ești într-o perioadă aiurea a vieții tale și vrei pur și simplu să nu te mai gândești la acel lucru, să citești îți face bine.
Okey, m-am cam saturat să fiu ironică. Să se ia în calcul că am fost ironică mai sus. Revenind, vroiam să vorbesc despre cărți și dragostea mea pentru ele ce a revenit. Am început să citesc o carte și nu m-am putut opri. Până și în drumul spre Timișoara am citit, ceea ce mi-era lene de obicei să fac. Recunosc că am dependența asta cu Facebook-ul de care nu pot scăpa pentru că Yahoo Messenger nu se prea folosește, are Facebook-ul chat; apoi Skype se folosește în anumite cazuri. Și pentru că Facebook-ul le conține pe toate, acolo se țin discuțiile. Am încercat odată să mă las, dar dacă lumea vorbește doar pe Facebook, nu mai comunicam atât de mult. Așa că, revenind la dragostea mea pentru citit, am decis să citesc cât pot de mult, să nu mai las cărțile citite pe jumătate și... să scriu propria mea carte.
Acum citesc Să nu ucizi o pasăre cântătoare și m-a prins așa de tare încât nu am reușit să ridic ochii din carte mult timp din drumul spre Timișoara.
Lăsând asta la o parte, am să încep să scriu articole din nou și trebuie să mă ambiționez să fac tot ce mi-am propus. Mi-am dat seama că doar când fac ce îmi place simt că viața mea capătă sens.
În alte știri, se va publica o carte în care voi apărea și eu, voi pune în curând link-ul în dreapta. Este scrisă de o profesoară specială care m-a ajutat să mă ambiționez să scriu și să nu renunț niciodată.
Vă recomand și vouă să citiți cărți. Chiar sunt foarte bune pentru limbaj, solicitarea imaginației și mai ales când ești într-o perioadă aiurea a vieții tale și vrei pur și simplu să nu te mai gândești la acel lucru, să citești îți face bine.
marți, 17 februarie 2015
Citatul saptamanii
Îl consider mai puternic pe cel ce se învinge pe el însuşi, decât pe cel ce îşi învinge duşmanul. Este mai greu să te învingi pe tine decât pe vrăşmaş.
Aristotel
marți, 10 februarie 2015
Citatul saptamanii
Atunci când îţi găseşti calea nu trebuie să te temi. Ai nevoie de suficient curaj pentru a face greşeli
Paulo Coelho, Brida
marți, 3 februarie 2015
Citatul saptamanii
Nimic nu se face fără efort. Trebuie să ai credinţă. Şi, pentru asta, trebuie să doborâm barierele prejudecăţii, lucru care cere curaj. Ca să ai curaj, trebuie să-ţi stăpâneşti frica. Şi aşa mai departe.
Paulo Coelho, Adulter
vineri, 30 ianuarie 2015
Ca la 20 de ani
Astazi este o zi speciala, o zi fericita pentru mine. Tot asteptam ziua aceasta si acum ca a venit, sunt cu adevarat fericita. Stiu ca nu e mare lucru, nu e o zi in care dintr-o data esti altul, te schimbi total. Nu e ca si cum spui Ieri eram un copil, de azi am sa fiu mai responsabil, mai ordonat cu viata mea, mai sincer, mai bun. Nu se va intampla nimic din tot ce ti-ai propus peste noapte.
Faptul ca astazi implinesc 20 de ani ma face fericita pentru ca imi aminteste ca cineva m-a tinut in burta 9 luni, si a suferit in acele luni, m-a crescut, m-a educat si a avut rabdare cu mine. Si de aceea vreau sa fac o postare pentru persoana cea mai speciala de pe lumea asta: MAMA.
Uneori, trebuie sa recunosc, nu stiam de ce m-am nascut, am suferit drame adolescentine si nu vedeam care e scopul meu in viata asta. Nu aveam incredere in mine si nu am fost in depresie, dar tot gaseam orice motiv de suparare un motiv de plans. Insa, de cate ori sufeream, cred ca si mama suferea odata cu mine, dar eu nu stiam asta. De multe ori ma mir cat de multe stie despre mine, lucruri pe care nu i le spun, dar ea le stie. Uneori, cu gandul sa imi iau examenele sau in gandurile mele proprii, filozofice, nu ma gandesc ca sunt oameni care ma iubesc, dar cand o vad pe mama mea, atat de fericita ca ma vede, macar la webcam, sunt si eu fericita.
Mereu a avut grija de mine, mereu s-a asigurat ca ajung in siguranta acasa. Si pot sa o inteleg, dar uneori inteleg motivul mai tarziu. Mi-au trebuit cativa ani ca sa imi dau seama ca ea vroia doar sa ma protejeze. Adolescenta asta, rebeliunea asta... ne face atat de egoisti incat sa ne suparam pe parinti ca nu ne lasa sa facem ce vrem cand ei ne vor doar binele si fericirea. Poate ca nu mereu ne dam seama, dar cand avem nevoie de cel mai mic ajutor, ei fac tot ce pot ca sa ne ajute. Si uneori ma simt aiurea pentru ca sunt unele momente in care chiar ar trebui sa nu ii cer ajutorul pentru ca are treaba. Parintii chiar fac multe pentru copiii lor.
Am cam batut campii si nu am scris ce vroiam de fapt sa scriu. Ideea acestui articol este sa ii multumesc mamei mele ca in toti acesti 20 de ani ea a avut grija de mine, si-a pierdut noptile ca sa se asigure ca dorm, ca sunt bine, si-a facut griji chiar si atunci cand eu nu stiam ca ea este ingrijorata, si... sunt atat de mult de spus despre mama mea. Pe scurt, mami, iti spun ca esti eroina mea! Nu stiu cum reusesti sa arati atata iubire dupa atata stres. Eu cand sunt stresata cu scoala parca sunt nervoasa si nu prea pot vorbi cu nimeni, dar tu cu toate ca muncesti atata, poti sa ne demonstrezi iubirea ta pentru noi in fiecare zi. Si nu doar tie iti multumesc, ci si lui tati.
Va multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine. Mi-ati oferit printre toate cadourile, unul foarte special: un frate. Cand eram mica, desi ma mai certam cu fratiorul meu, am scris intr-un oracol ca cel mai frumos cadou pe care l-am primit este fratele meu. Va multumesc pentru sprijinul vostru, pentru iubirea voastra fata de noi, pentru ca incercati sa ne faceti fericiti, pentru ca luptati ca sa ne fie bine, pentru educatia oferita, pentru invataturile despre viata, pentru povestile pe care le-ati inventat pe loc ca sa adormim noaptea cand eram mici, pentru eforturile depuse pentru noi, pentru atat de multe lucruri... sunt atat de multe!
Va iubesc enorm si mereu va voi iubi!
Faptul ca astazi implinesc 20 de ani ma face fericita pentru ca imi aminteste ca cineva m-a tinut in burta 9 luni, si a suferit in acele luni, m-a crescut, m-a educat si a avut rabdare cu mine. Si de aceea vreau sa fac o postare pentru persoana cea mai speciala de pe lumea asta: MAMA.
Uneori, trebuie sa recunosc, nu stiam de ce m-am nascut, am suferit drame adolescentine si nu vedeam care e scopul meu in viata asta. Nu aveam incredere in mine si nu am fost in depresie, dar tot gaseam orice motiv de suparare un motiv de plans. Insa, de cate ori sufeream, cred ca si mama suferea odata cu mine, dar eu nu stiam asta. De multe ori ma mir cat de multe stie despre mine, lucruri pe care nu i le spun, dar ea le stie. Uneori, cu gandul sa imi iau examenele sau in gandurile mele proprii, filozofice, nu ma gandesc ca sunt oameni care ma iubesc, dar cand o vad pe mama mea, atat de fericita ca ma vede, macar la webcam, sunt si eu fericita.
Mereu a avut grija de mine, mereu s-a asigurat ca ajung in siguranta acasa. Si pot sa o inteleg, dar uneori inteleg motivul mai tarziu. Mi-au trebuit cativa ani ca sa imi dau seama ca ea vroia doar sa ma protejeze. Adolescenta asta, rebeliunea asta... ne face atat de egoisti incat sa ne suparam pe parinti ca nu ne lasa sa facem ce vrem cand ei ne vor doar binele si fericirea. Poate ca nu mereu ne dam seama, dar cand avem nevoie de cel mai mic ajutor, ei fac tot ce pot ca sa ne ajute. Si uneori ma simt aiurea pentru ca sunt unele momente in care chiar ar trebui sa nu ii cer ajutorul pentru ca are treaba. Parintii chiar fac multe pentru copiii lor.
Am cam batut campii si nu am scris ce vroiam de fapt sa scriu. Ideea acestui articol este sa ii multumesc mamei mele ca in toti acesti 20 de ani ea a avut grija de mine, si-a pierdut noptile ca sa se asigure ca dorm, ca sunt bine, si-a facut griji chiar si atunci cand eu nu stiam ca ea este ingrijorata, si... sunt atat de mult de spus despre mama mea. Pe scurt, mami, iti spun ca esti eroina mea! Nu stiu cum reusesti sa arati atata iubire dupa atata stres. Eu cand sunt stresata cu scoala parca sunt nervoasa si nu prea pot vorbi cu nimeni, dar tu cu toate ca muncesti atata, poti sa ne demonstrezi iubirea ta pentru noi in fiecare zi. Si nu doar tie iti multumesc, ci si lui tati.
Va multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine. Mi-ati oferit printre toate cadourile, unul foarte special: un frate. Cand eram mica, desi ma mai certam cu fratiorul meu, am scris intr-un oracol ca cel mai frumos cadou pe care l-am primit este fratele meu. Va multumesc pentru sprijinul vostru, pentru iubirea voastra fata de noi, pentru ca incercati sa ne faceti fericiti, pentru ca luptati ca sa ne fie bine, pentru educatia oferita, pentru invataturile despre viata, pentru povestile pe care le-ati inventat pe loc ca sa adormim noaptea cand eram mici, pentru eforturile depuse pentru noi, pentru atat de multe lucruri... sunt atat de multe!
Va iubesc enorm si mereu va voi iubi!
marți, 27 ianuarie 2015
Trendurile Facebook
Nu am nimic impotriva generatiei de azi, dar, chiar trebuie sa aplicam vorba Ce face omul, face si maimuta?
Daca cineva se filmeaza mancand o lamaie(nu vad sensul... de ce ai face asta???), de ce trebuie sa faca toti la fel. Daca unul se filmeaza dand pareri( care e sensul acestui tip de video??), de ce fac toti la fel? Ceea ce ocupa marea majoritate a timpului este numaratul de like-uri. Daca nu ai multe like-uri, nu ai popularitate. Si majoritatea like-urilor le primesc fetele care isi arata decolteul, purtand sutiene cu mult push up desi poate ca nu au pieptul atat de mare cat vor sa para ca au, fetele care fac poze cu spatele sau poze in care isi etaleaza corpul purtand cele mai mulate haine pe care le au. A, si mai e trendul cu botul de rata care face ravagii. Oare stiti voi, fetelor, ce inseamna cand faceti botul de rata? Intrebati un baiat ca sa aflati raspunsul.
Vorba aceea, Ce face omul face si maimuta a devenit lege pe facebook. Trendurile sunt un lucru pe care toti care au facebook il fac, daca nu, degeaba au facebook. Nu putem fi originali, ci trebuie sa facem ce fac si ceilalti ca sa fim in rand cu oamenii. A fost acel trend Ice Bucket Challenge. Multi copii sub 16 ani au facut provocarea fara sa doneze bani, ceea ce nu e bine, pentru ca provocarea a fost lansata cu scopul de a strange bani pentru ajutorul oamenilor ce au nevoie de ei. Totusi, cu acest trend chiar sunt de acord pentru ca are un scop caritabil. Insa filmatul cand mananci o lamaie. Sa imi spuna si mie cineva, care e scopul acestui video. De ce te filmezi mancand o lamaie? Ce e asa fascinant la asta?
Acum, este in voga sa te filmezi spunandu-ti parerea despre anumite persoane. Daca vrei sa aflii neaparat ce parere are cineva despre tine, ceea ce nu ar trebui sa te intereseze, intrebi. Oricum, mare parte din pareri sunt false si asemanatoare:
Oameni buni, incercati sa fiti originali si daca chiar vreti sa urmati un trend, urmati-l pentru un scop util, nu pentru ca face toata lumea. Aveam o vorba asa ca scuzati limbajul: daca un om se filmeaza pe wc, toti vor face asta. Ar fi ceva de genul: Hei, buna, acum sunt pe wc si am fost provocat sa ma filmez de pe wc de catre X, provoc si pe Y sa se filmeze de pe wc. .
Ca sa termin postarea intr-o nota pozitiva, iti urez o zi frumoasa si sper ca tu nu urmezi trendurile astea de pe Facebook. Daca da, nu le mai urma pentru ca nu au nici un scop si e o pierdere de vreme. Fa ceva util.
Daca si tu crezi la fel, te rog sa lasi un comentariu ca sa stiu si eu ce gandesti. Spune-mi ce trenduri au mai fost si am uitat de ele.
Daca cineva se filmeaza mancand o lamaie(nu vad sensul... de ce ai face asta???), de ce trebuie sa faca toti la fel. Daca unul se filmeaza dand pareri( care e sensul acestui tip de video??), de ce fac toti la fel? Ceea ce ocupa marea majoritate a timpului este numaratul de like-uri. Daca nu ai multe like-uri, nu ai popularitate. Si majoritatea like-urilor le primesc fetele care isi arata decolteul, purtand sutiene cu mult push up desi poate ca nu au pieptul atat de mare cat vor sa para ca au, fetele care fac poze cu spatele sau poze in care isi etaleaza corpul purtand cele mai mulate haine pe care le au. A, si mai e trendul cu botul de rata care face ravagii. Oare stiti voi, fetelor, ce inseamna cand faceti botul de rata? Intrebati un baiat ca sa aflati raspunsul.
Vorba aceea, Ce face omul face si maimuta a devenit lege pe facebook. Trendurile sunt un lucru pe care toti care au facebook il fac, daca nu, degeaba au facebook. Nu putem fi originali, ci trebuie sa facem ce fac si ceilalti ca sa fim in rand cu oamenii. A fost acel trend Ice Bucket Challenge. Multi copii sub 16 ani au facut provocarea fara sa doneze bani, ceea ce nu e bine, pentru ca provocarea a fost lansata cu scopul de a strange bani pentru ajutorul oamenilor ce au nevoie de ei. Totusi, cu acest trend chiar sunt de acord pentru ca are un scop caritabil. Insa filmatul cand mananci o lamaie. Sa imi spuna si mie cineva, care e scopul acestui video. De ce te filmezi mancand o lamaie? Ce e asa fascinant la asta?
Acum, este in voga sa te filmezi spunandu-ti parerea despre anumite persoane. Daca vrei sa aflii neaparat ce parere are cineva despre tine, ceea ce nu ar trebui sa te intereseze, intrebi. Oricum, mare parte din pareri sunt false si asemanatoare:
- daca iti este prieten/a, spui lucruri dragute, sau ceva de genul este o fraiera plus alte insulte dar in sens de gluma, apoi adaugi un te iubesc
- daca nu suporti, oricum spui lucruri dragute despre persoana aceea ca doar nu spui intregului public ca nu suporti persoana X sau Y.
Oameni buni, incercati sa fiti originali si daca chiar vreti sa urmati un trend, urmati-l pentru un scop util, nu pentru ca face toata lumea. Aveam o vorba asa ca scuzati limbajul: daca un om se filmeaza pe wc, toti vor face asta. Ar fi ceva de genul: Hei, buna, acum sunt pe wc si am fost provocat sa ma filmez de pe wc de catre X, provoc si pe Y sa se filmeze de pe wc. .
Ca sa termin postarea intr-o nota pozitiva, iti urez o zi frumoasa si sper ca tu nu urmezi trendurile astea de pe Facebook. Daca da, nu le mai urma pentru ca nu au nici un scop si e o pierdere de vreme. Fa ceva util.
Daca si tu crezi la fel, te rog sa lasi un comentariu ca sa stiu si eu ce gandesti. Spune-mi ce trenduri au mai fost si am uitat de ele.
joi, 22 ianuarie 2015
Sunt un monstru
Sunt o persoana rea. Nu sunt un om bun. Sunt un monstru. Ma uit la acel caine tinut in lesa. Da fericit din coada la stapanul sau. Sufletul lui este pur, simplu, iubitor... Asa ar trebui sa fim si noi, oamenii. Cainii au cele mai pure, cele mai frumoase caracteristici. Sunt prietenosi, empatici, foarte iubitori. Unii sar in ajutorul celorlalti. Cred ca de aceea se spune ca sunt cei mai buni prieteni. Ce noroc pe ei ca nu ne inteleg in totalitate incat sa isi lase sufletul contaminat de oamenii din jur.
Sunt un monstru. In loc sa fiu asa cum ar trebui las sentimentele negative sa ma controleze, sa ma izoleze, sa ma inchida. Am experimentat ceea ce nu credeam ca pot simti atat de intens: frica. Frica, la mine, era minima. Poate ca am multe frici dar anul trecut au fost momente cand mi-am dat seama cata frica tin in mine cu adevarat. Mi-am dat seama cat de rea sunt, fara sa vreau, cat de indiferenta pot sa fiu la anumite lucruri. Mi-am lasat sufletul contaminat si nu imi dadeam seama de asta niciodata, ca sufletul meu devine negru, ca bunatatea mea este inlocuita cu lene, frica si indiferenta.
De ce am devenit indiferenta? Pentru ca am vazut ca de multe ori, daca imi pasa, sufar. Si astfel, daca incerc sa fiu indiferenta, nu simt nimic. Desi recunosc, sunt unele actiuni care le regret, pe care nu as fi vrut sa le fac. Am ranit oameni si nu am vrut asta.
Oamenii din jurul meu m-au transformat si contaminat sufletul cu ura si indiferenta. M-am descoperit mai mult si cu cat mi-am lasat sufletul contaminat, cu atat lumina, ambitia, s-au dus. Visele mele au palit. Dar cand fac ceva creativ, cand desenez, sau scriu o poveste sau o poezie, sufletul meu devine mai pur ca niciodata si acel moment de inspiratie, de creatie, este cel mai frumos moment din viata mea, pentru ca simt o conexiune cu El, pentru ca simt o conexiune cu propriul meu suflet care incearca sa vorbeasca.
Poate ca nu stiai dar cele mai fericite momente ale vietii pentru un artist este cand face arta. Momentul acela de inspiratie este momentul in care te conectezi cu sufletul, il umplii de lumina, il purifici.
Asa ca am decis sa incerc din rasputeri sa imi indeplinesc visul pentru ca atunci cand scriu, sau desenez, sunt fericita cu adevarat.
Sunt un monstru. In loc sa fiu asa cum ar trebui las sentimentele negative sa ma controleze, sa ma izoleze, sa ma inchida. Am experimentat ceea ce nu credeam ca pot simti atat de intens: frica. Frica, la mine, era minima. Poate ca am multe frici dar anul trecut au fost momente cand mi-am dat seama cata frica tin in mine cu adevarat. Mi-am dat seama cat de rea sunt, fara sa vreau, cat de indiferenta pot sa fiu la anumite lucruri. Mi-am lasat sufletul contaminat si nu imi dadeam seama de asta niciodata, ca sufletul meu devine negru, ca bunatatea mea este inlocuita cu lene, frica si indiferenta.
De ce am devenit indiferenta? Pentru ca am vazut ca de multe ori, daca imi pasa, sufar. Si astfel, daca incerc sa fiu indiferenta, nu simt nimic. Desi recunosc, sunt unele actiuni care le regret, pe care nu as fi vrut sa le fac. Am ranit oameni si nu am vrut asta.
Oamenii din jurul meu m-au transformat si contaminat sufletul cu ura si indiferenta. M-am descoperit mai mult si cu cat mi-am lasat sufletul contaminat, cu atat lumina, ambitia, s-au dus. Visele mele au palit. Dar cand fac ceva creativ, cand desenez, sau scriu o poveste sau o poezie, sufletul meu devine mai pur ca niciodata si acel moment de inspiratie, de creatie, este cel mai frumos moment din viata mea, pentru ca simt o conexiune cu El, pentru ca simt o conexiune cu propriul meu suflet care incearca sa vorbeasca.
Poate ca nu stiai dar cele mai fericite momente ale vietii pentru un artist este cand face arta. Momentul acela de inspiratie este momentul in care te conectezi cu sufletul, il umplii de lumina, il purifici.
Asa ca am decis sa incerc din rasputeri sa imi indeplinesc visul pentru ca atunci cand scriu, sau desenez, sunt fericita cu adevarat.
Portete in creioane colorate
Pentru ca mereu incerc sa fiu cat mai realista in crearea de portrete, am decis sa incerc sa desenez in creioane colorate. Rezultatul este acesta:
Sunt constienta ca nu este perfecta dar sper ca seamana cu personajul pe care am vrut sa il realizez in desen: Scarlett O'Hara din povestea Pe aripile vantului.
Sunt constienta ca nu este perfecta dar sper ca seamana cu personajul pe care am vrut sa il realizez in desen: Scarlett O'Hara din povestea Pe aripile vantului.
vineri, 16 ianuarie 2015
Am ales bine facultatea?
Una din intrebarile pe care si le pun studentii este Am ales bine facultatea? Si eu mi-am pus aceasta intrebare si de multe ori imi dau seama ca raspunsul este da. Pana sa aleg sa intru la telecomunicatii, am avut mai multe idei: jurnalism, arhitectura etc. Nu stiu cum ar fi fost sa fiu la una din acestle facultati pe care le aveam in minte in a XII-a, dar stiu ca facultatea la care sunt acum ma face fericita.
Este adevarat, este greu dar imi place ce fac. Si trebuie sa lupt ca sa raman aici si sa fiu cat mai sus. Cu cat studiez mai mult cu atat inteleg mai mult si imi dau seama ca desi inainte aveam impresia ca nu imi place, odata ce intelegi ce inveti, totul e interesant. Invat lucruri utile si chiar imi place. Sper sa reusesc sa trec si peste aceste lupte.
In legatura cu visele mele de scriitoare, pentru o perioada am uitat de ele dar am sa revin in forta si am sa scriu cartea. Planul meu pe 2015 include publicarea unei carti. Totul tine de mine si de ambitia mea. Acum sper sa reusesc sa si pun in practica aceste vise. Ma intorc la studiu.
Sunt in sesiune si am mult de studiat. Sper ca dupa sesiune sa revin la ceea ce faceam inainte de facultate: blog, cartea mea si articole pe Trend.
Bafta studentilor!
Este adevarat, este greu dar imi place ce fac. Si trebuie sa lupt ca sa raman aici si sa fiu cat mai sus. Cu cat studiez mai mult cu atat inteleg mai mult si imi dau seama ca desi inainte aveam impresia ca nu imi place, odata ce intelegi ce inveti, totul e interesant. Invat lucruri utile si chiar imi place. Sper sa reusesc sa trec si peste aceste lupte.
In legatura cu visele mele de scriitoare, pentru o perioada am uitat de ele dar am sa revin in forta si am sa scriu cartea. Planul meu pe 2015 include publicarea unei carti. Totul tine de mine si de ambitia mea. Acum sper sa reusesc sa si pun in practica aceste vise. Ma intorc la studiu.
Sunt in sesiune si am mult de studiat. Sper ca dupa sesiune sa revin la ceea ce faceam inainte de facultate: blog, cartea mea si articole pe Trend.
Bafta studentilor!
luni, 12 ianuarie 2015
Întuneric
De multe ori m-am lovit de adevăr dar nu l-am băgat în seamă. Poate deja ţi-ai dat seama eu sunt genul de persoană care vrea pace, prietenie şi totul să fie lapte şi miere. Îmi doresc de multe ori corectidutine, adevăr şi sinceritate. Mi-aş dori ca oamenii să nu trişeze, să fie cinstiţi, să nu se războiască cu alţii etc. Pe scurt, încerc să fiu aşa cum cred că ar trebui să fie un om cinstit, încerc să îmi creez o lume perfectă care de fapt nu există şi de multe ori mă lovesc lucruri în viaţă care aparţin întunericului.
Şi am învăţat că în viaţă mai trebuie să faci şi lucruri neortodoxe. Dacă eşti un om bun, rămâi în urmă, pe dinafară. Şi cu cât trece timpul cu atât îmi dau seama că e extrem de greu să fii acceptat când încerci să fii bun, cinstit şi prietenos. Vrei să ştii de ce?
Întunericul ne-a cuprins sufletele şi ne face să simţim ură. Eu nu vreau să simt asta. Încerc mereu să fiu prietenoasă şi să sar în ajutor dar uneori, unii oameni aduc la iveală un monstru. Şi când îmi dau seama cum mă port, mă gândesc Cine sunt de fapt?? . Întunericul scos la suprafaţă atrage întunericul din sufletul celorlalţi. Aşa cum tratezi, aşa eşti tratat. Tratezi oamenii cu răutate? Să nu te miri dacă şi ei te tratează la fel. Şi nu îmi place deloc faptul că am lăsat întunericul din jurul meu să scoată la iveala întunericul din sufletul meu. Nu îmi place în cine m-am transformat. Am ajuns să vorbesc aşa cum nu credeam că am sa o fac. Folosesc cuvinte care nu mă reprezintă.
Aflu despre mine atât de multe lucruri. Nu ştiu cine a spus minciuna aceea gogonată că în liceu te descoperi. E o falsitate imensă. Nu toată lumea îşi descoperă personalitatea în liceu. Eu o descopăr acum şi mă sperie ce aflu. Faptul că am cunoscut persoane noi şi am văzut tipuri de personalităţi m-a făcut să îmi dau seama ce fel de persoană sunt şi să aflu lucruri care nu îmi plac despre mine. Probabil că le ştiam unele, dar nu le băgam în seamă.
Întunericul mi-a cuprins sufletul şi nu îmi place deloc asta. Mă transformă într-un monstru. A mai rămas lumină? Da, dar puţină. Oraşele mari sunt ca o junglă. Atunci când mergi la facultate spre exemplu, intri într-o junglă unde animalele se devorează una pe alta, se privesc cu invidie, se bârfesc. Frica îi stăpâneşte pe cei slabi. Supravieţuirea constă în mare parte în a te lăsa cuprins de întuneric. Trebuie să fii ca ei, să trişezi, să minţi şi să înduri pentru că altfel, este foarte greu să urci muntele. Doar cei talentaţi ajung sus, iar cei care au şi noroc ajung şi mai sus. Însă dacă nu vrei să rămâi în urmă şi călcat în picioare, trebuie să trişezi.
Unde este lumina?
Şi am învăţat că în viaţă mai trebuie să faci şi lucruri neortodoxe. Dacă eşti un om bun, rămâi în urmă, pe dinafară. Şi cu cât trece timpul cu atât îmi dau seama că e extrem de greu să fii acceptat când încerci să fii bun, cinstit şi prietenos. Vrei să ştii de ce?
Întunericul ne-a cuprins sufletele şi ne face să simţim ură. Eu nu vreau să simt asta. Încerc mereu să fiu prietenoasă şi să sar în ajutor dar uneori, unii oameni aduc la iveală un monstru. Şi când îmi dau seama cum mă port, mă gândesc Cine sunt de fapt?? . Întunericul scos la suprafaţă atrage întunericul din sufletul celorlalţi. Aşa cum tratezi, aşa eşti tratat. Tratezi oamenii cu răutate? Să nu te miri dacă şi ei te tratează la fel. Şi nu îmi place deloc faptul că am lăsat întunericul din jurul meu să scoată la iveala întunericul din sufletul meu. Nu îmi place în cine m-am transformat. Am ajuns să vorbesc aşa cum nu credeam că am sa o fac. Folosesc cuvinte care nu mă reprezintă.
Aflu despre mine atât de multe lucruri. Nu ştiu cine a spus minciuna aceea gogonată că în liceu te descoperi. E o falsitate imensă. Nu toată lumea îşi descoperă personalitatea în liceu. Eu o descopăr acum şi mă sperie ce aflu. Faptul că am cunoscut persoane noi şi am văzut tipuri de personalităţi m-a făcut să îmi dau seama ce fel de persoană sunt şi să aflu lucruri care nu îmi plac despre mine. Probabil că le ştiam unele, dar nu le băgam în seamă.
Întunericul mi-a cuprins sufletul şi nu îmi place deloc asta. Mă transformă într-un monstru. A mai rămas lumină? Da, dar puţină. Oraşele mari sunt ca o junglă. Atunci când mergi la facultate spre exemplu, intri într-o junglă unde animalele se devorează una pe alta, se privesc cu invidie, se bârfesc. Frica îi stăpâneşte pe cei slabi. Supravieţuirea constă în mare parte în a te lăsa cuprins de întuneric. Trebuie să fii ca ei, să trişezi, să minţi şi să înduri pentru că altfel, este foarte greu să urci muntele. Doar cei talentaţi ajung sus, iar cei care au şi noroc ajung şi mai sus. Însă dacă nu vrei să rămâi în urmă şi călcat în picioare, trebuie să trişezi.
Unde este lumina?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)