Social Icons

twitter facebook Google+ linkedin rss feed email

miercuri, 20 mai 2015

The fault in our stars, de John Green

Am terminat de citit aceasta carte The fault in our stars, sau Sub aceeași stea, scrisă de John Green. Am citit varianta în engleză și am câteva cuvinte de spus despre ea. Am găsit plusuri și minusuri pe care am să le spun mai jos.

Sursă: Google Images

Tema abordată include moartea și viziunea asupra morții a câțiva tineri bolnavi de cancer. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant. Au fost arătate două efecte: efectul morții cunoscute, adică faptul că Hazel știa cam cât avea de trăit, și moartea neașteptată, ceea ce este în mare parte adevărul.

Personajele sunt conturate astfel încât descrierea fizică să le descrie personalitatea.Pe parcurs am reușit să simt din acele sentimente ce le simțea Hazel Grace. Timpul despre care s-a scris este generația de azi, lumea modernă și obiceiurile adolescenților din ziua de azi. Aceste personaje au personalități foarte ok, atât că Hazel mi s-a părut răsfățată și chiar a părut obsedată de ideea aflării finalului cărții pe care a recitit-o de mii de ori. Până și după moartea iubitului ei, ea a vrut să afle finalul cărții.

Deși  a fost cam rău, acest scriitor pe care tinerii l-au vizitat deși spunea lucruri ce păreau fără sens, le-a dat un răspuns la care ei să se poată gândi, dar imaturitatea a pus stăpânire pe fată care a devenit, cum am spus mai sus, obsedată de această idee de a afla finalul cărții. De aceea, răspunsurile filozofice nu sunt destul de bune.

În timp ce citeam aveam impresia că se oferă prea repede, dar scriitorul a atins stagiile iubirii și a descris totul într-un mod plăcut. Apreciez la John Green că nu a pus accent pe sex, sau să imprime ideea că sexul înseamnă dragoste. Dragostea este ceva frumos și chiar a reușit să o descrie prin alinturile ce și le ofereau cei doi, momentele romantice și frumoase și zâmbete.

Toate sentimentele au fost descrise cu acuratețe și mi-a plăcut acest lucru pentru că cititorul chiar ar putea simți ceea ce simte Hazel.

Autorul nu a folosit stereotipul cărților de dragoste, ci a descris puritatea dragostei, frumusețea în a te îndrăgosti... Stereotipul la care m-am referit este acesta: o fată și un băiat care nu ar trebui să fie împreună se îndrăgostesc și luptă cu lumea din jur și cu cei răi pentru a proteja relația. Mă refer la iubire interzisă sau imposibilă. Dar pot observa influența media și faptul că această carte a fost scrisă pentru a fii vândută.

Ca să o compar cu alte cărți nu ar fi greu. De exemplu, chiar consider cartea aceasta o poveste de dragoste mai frumoasă decât cea din Twilight și am citit toate cărțile din această serie și am văzut și filmul.

Este o carte ușoară, consider eu. Nu este deloc greu să o înțelegi și totuși pot spune că am citit cărți de dragoste mai bune decât aceasta. Este bună pentru adolescenți. Dar, mie una nu mi s-a părut atât de minunată pe cât aș fi crezut. Mi-a plăcut, este o poveste de dragoste frumoasă.

Oricum, o recomand.

miercuri, 13 mai 2015

Diavolul și Domnișoara Prym, de Paulo Coelho

Scriitorul meu preferat este Paulo Coelho și am decis să îi citesc toate cărțile. Am citit o mare parte din ele și sper ca în viitor să reușesc să fiu și eu aproape la fel de bună ca și scriitoare.

Dar aceasta nu este o postare despre scriitorul meu preferat, ci o recenzie. Am terminat de citit Diavolul și Domnișoara Prym, scrisă de Paulo Coelho și am decis să îmi spun părerea și despre această carte.

Chiar mi se pare interesantă ideea scriitorului de a aborda o astfel de temă într-un mod atât de ingenios. A spus un lucru pe care nu știu câți l-am realizat: avem o parte bună, sub forma îngerului în această carte, și o parte rea, sub forma diavolului. Cartea prezintă lupta dintre bine și rău, dar nu în modul în care este prezentată în basme. Nu există trei probe, nu există balauri. Această luptă se dă în interiorul fiecărui personaj. Reflectă realitatea și ceea ce am simțit și eu de ceva vreme.

Cartea prezintă această luptă în Viscos, unde oamenii sunt blânzi, prietenoși și în mare parte bătrâni. Toți lucrează cu hărnicie și se adună seara la barul hotelului. Însă liniștea este perturbată de venirea unui străin mai special care avea să schimbe orașul.

Descrierea sentimentelor interioare nu m-a făcut să simt tot ce simte acel personaj, dar m-a prins și am vrut să văd ce se întâmplă în continuare. Nu a fost deloc dezamăgitor finalul, ba chiar mi-a plăcut. A fost un moment cu totul neașteptat.

Cea mai interesantă parte din carte este NOTA AUTORULUI pentru că acesta ne spune o legendă care probabil l-a inspirat spre scrierea acestei cărți. Uimitor, pentru mine, a fost faptul că această carte a fost scrisă în 23 de ore și 58 de minute.

Trebuie să o recitesc pe viitor pentru că unele aspecte nu am reușit să le înțeleg. O recomand cu mare drag și vă urez lectură plăcută.

miercuri, 6 mai 2015

Cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu

Citisem pe un site, dacă îmi amintesc bine, despre faptul că cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu. Îi dau dreptate. Dacă mă gândesc acum la perioada liceului, nu prea îmi place cum eram. Nu spun că eram un dezastru dar am luat decizii greșite uneori.

Am să spun azi de ce perioada liceului e cea mai aiurea. Mulți adulți spun ca era mișto când aveau ei 16-17 ani, că nu aveai griji că nu știu ce. Un vis. Mulți vor să revină la perioada asta. Eu sunt de altă părere.

Nu vreau să mă întorc la perioada aia și să o retrăiesc. Fără griji? Nu mai știi când te îngrijorai din cele mai neînsemnate chestii? Liceul e perioada de tranziție, de descoperire a sinelui și nu cred că erai un adolescent fericit când ți se dădea jet de persoana care îți place după ce ți-a făcut speranțe. Nu cred că te simțeai atât de bine când ai fi vrut să fii acceptat și poate ai și ajuns să faci unele chestii doar ca să fii acceptat. Lupta cu sinele interior se dădea în fiecare zi pentru că nu știi cum să te ascunzi ca ceilalți să nu îți observe defectele ca apoi să facă mișto de tine.

Sunt momente fericite, dar și aiurite. Uneori ești aproape de depresie pentru că nu știi cine ești și devii cine nu ar trebui să fii. Și chiar observ că mulți adolescenți își distrug viața inconștient. Multe fete consideră că e ok să fie nimfomane si să cedeze doar pentru că nu își pot stăpâni hormonii. În al doilea rând, dacă toți fumeaza, de ce să nu fumezi și tu? Nu conteaza că e foarte aiurea nu doar pentru sănătatea ta dar și pentru mirosul tău. Fumul de țigară face părul să miroasă urât, îți îngălbenește dinții, miroase îngrozitor, însă dacă toți fumeaza, de ce nu și tu? Ce ești tu mai special? De ce trebuie tu să ai voință când alții nu au? Nu trebuie să fii diferit, trebuie să fii ca ceilalți ca să fii acceptat în grup. Asta e deviza din ziua de azi... Sau nu e așa. Nu de asta s-au apucat de fumat mulți tineri? Dacă nu, atunci de ce nu ai voință să nu faci asta? De ce nu aveți grijă de voi și de sănătatea voastră? De ce faceți lucruri periculoase doar ca să atrageți atenția sau să fiți la modă? Diavolul ne ispitește pentru că știe că nu avem voință să rezistăm și noi cedăm. Și apoi ne dăm seama că nu mai putem scăpa de viciu. Recunosc, am și eu vicii, și cel mai distrugător e Facebook-ul...

Am ceva cu generația asta și cele care vin pentru că lumea asta se distruge. Normalul devine anormal și asta nu îmi place. Mi-e frică pentru viitor și chiar recent am auzit ceva ce m-a facut să am o părere și mai aiurea despre generația asta distrusă. Dar nu e vina lor, e vina la ce se promoveaza... Dar asta e altă discuție.

După liceu, îți cam dai seama cine ești și înveți că trebuie să accepți că ești așa cum ești sau să încerci să schimbi defectele. Ești mai stabil emoțional, consider eu. Ai alte preocupări și chiar înveți să fii responsabil. Și atunci, problemele ce le aveai în liceu sunt mici pe lângă ce probleme apar în viața de adult.

Nu te lăsa ispitit, ci caută să ai voință să reziști...

luni, 4 mai 2015

Mă duc spre întuneric

Am găsit întunericul... mi-a cuprins tot corpul și am simțit că singura soluție este să mă închid. Simțeam că pierd controlul și lumina odată cu el. Așa că am decis să îmi închid sufletul. Eram jos, mergeam spre întuneric și iubeam asta. Începusem să iubesc monstrul acela. Dar lumina mă trăgea înapoi și eu nu o doream. Vroiam întuneric... vroiam să las monstrul că mă controleze.

Parcă eram două persoane într-una. Îl iubeam... dar sufletul meu nu s-a întunecat... iar puținul de lumină ce a putut ieși m-a trimis către salvare. Monstrul râdea de gândurile mele negativiste. Îmi șoptea că nu sunt bună de nimic, că nu voi reuși să mă schimb și sunt blestemată. Îl credeam. Credeam fiecare vorbă și îmi luase toate speranțele de  scăpare. Am uitat cum este să ai lumină.

Dar Dumnezeu m-a ridicat. Puțin câte puțin m-a ridicat. Acum se dă o luptă... oare voi reuși să redevin cine eram înainte? Oare pot trimite monstrul în cușca sa? Până și acum mai deține puțin controlul. Continuă să îmi șoptească și eu nu simt nimic, nu simt teamă... simt că vreau să treacă perioada asta. Nu știu ce vreau: salvare sau blestem? Deja ne-am cunoscut foarte bine eu și monstrul dar rațiunea spune să renunț la el.

Simt că sunt singurul om de pe planeta asta care trece prin asta... Cine l-a adus în viața mea? Cum de are atâta control? L-am lăsat să mă controleze până când am văzut că prea îmi strica viața și a trebuit să fac și eu ceva. Și acum, încă încerc să lupt, să câștig... Încerc să văd lumina... Dar este greu când vorbele mele aduc durere... și acțiunile mele aduc necazuri... Iar m-a controlat... Nu îmi place... Încerc să găsesc o soluție.. Voi ați găsit-o?
 
 
Blogger Templates