Despre oameni...

E a treia oară pe blogul ăsta când abordez acest subiect, dar simt că  vreau să scriu despre asta, să îl descriu mai mult pe monstrul care stăpânește comportamentul uman. De data aceasta sunt bine dispusă.

Suntem oameni, greșim. Încercăm poate să fim perfecți sau măcar să mascăm unele defecte. Unii oameni poate că nu vor să mascheze și lasă acest monstru să îi cuprindă fiecare părticică din corp, pentru că sunt slabi. Suntem slabi atunci când lăsăm sentimentele negative să ne controleze starea emoțională și comportamentul față de ceilalți oameni. Suntem slabi atunci când facem rău altor oameni pentru că îl lăsăm pe cel rău să ne controleze, să ne manipuleze.

Însă nu suntem slabi atunci când din când în când ne mai descărcăm prin lacrimi pentru că viața nu e doar lapte și miere și ca să reușim să luăm decizii bune, trebuie să ne descărcăm de supărare.

Și încercăm din răsputeri să fim altfel, sau nu. Unii încercăm mereu să fim oameni adevărați și nu monștrii, însă alții eșuează și devin hateri, devin invidioși și fac păcate fără să le pese de urmări. Eu nu cred că Biblia are reguli doar ca să aibă, ci ca să ne ușureze viața. Iar monstrul din noi ne ispitește să le încălcăm, ca viața noastră să fie complicată și apoi să ne întrebăm unde este Dumnezeu? Este acolo, doar că ai plecat de lângă El.

Mă înspăimântă gândul că orice sentiment negativ simt, vine de la cel Rău... Ura, invidia, gelozia, înjurăturile, bârfa... cineva ne-a influențat. Sunt încercări prin care trecem în viață și un test pe care îl luăm, sau îl eșuăm. Șanse să fim oameni mai buni se ivesc la tot pasul. Alegerea e a noastră.

Totuși suntem oameni. Suntem curioși de viața celuilalt fără să vrem, ne comparăm cu alți oameni în diferite domenii, ne dorim să fim mai buni ca celălalt și multe altele. Ambiția este o parte bună a personalității umane, dar obsesia nu.

Până acum, pentru că a trebuit să schimb mediul anul trecut în septembrie, am cunoscut atâtea tipuri de oameni diferite de cele pe care le știam în orașul meu. Și acum, de câte ori mă întorc acasă, am impresia că văd mulți copii care încearcă din răsputeri să fie fashion, să fie cool și toate cele. Am spus și în altă postare, la facultate ai alte principii poate, ai alte lucruri pe cap decât faptul că vrei să fi fashion. Nici faptul că ești integralist sau nu nu te scoate din grupul de prieteni. Dar orașul meu e un oraș mic, majoritatea celor trecuți de 19 ani merg la facultate la Timișoara.

Uneori mă gândesc la perioada liceului când eram eu de vârsta puștanilor de acum și le înțeleg unele motive pentru care acționează într-un mod anume și pentru care dau importanță la lucruri care acum mi se par neimportante. Nu mă place X. În liceu era jale. Cum să nu mă placă X? Cu ce am greșit? Acum, am hateri chiar lângă mine oriunde aș merge și am înțeles că e și normal să fie persoane în lumea asta care nu te plac.

Totuși, un lucru e trist. Cu cât mă maturizez mai mult, cu atât îmi pierd speranțele, visurile... Dar am văzut că dacă eu trebuie să reușesc pe un anumit domeniu, mi se oferă șansa. Mi se oferă un imbold să reușesc. Nu sunt superstițioasă, dar sunt semne pe care nu le pot evita, persoane care nu mă lasă să renunț la visul de scriitor.

Am început să vorbesc despre monștrii și am ajuns să vorbesc despre altceva. În orice caz, fiecare om avem un monstru în noi pe care trebuie să îl stăpânim, dacă vrem să fim oameni adevărați. Și sincer, am ajuns să cunosc câțiva oameni adevărați în viața mea, care nu ar trebui să aibă o părere atât de rea despre ei înșiși!