joi, 17 martie 2016
Review "Vai, ce-am uitat!", de Caprice Crane
Am decis ca fiecare carte ce îmi ajunge în mâini să o citesc și să îi fac o recenzie. De aceea, în cele ce urmează, voi vorbi despre cartea lui Caprice Crane, Vai, ce-am uitat!. După ce am citit cartea, m-am interesat de autoare și după ce am citit despre dânsa, mi s-a confirmat motivul pentru care stilul de scriere este american, tipic filmelor.
Autoarea a lucrat la MTV, ceea ce i-a dat experiență în comedie tipic americană. Ca și titluri, aceasta alege expresii uzuale și moderne, care în același timp sunt simple și concise. Și coperțile sunt la fel de moderne: desene animate legate atât de titlul cărții, cât și de poveste în sine.
La această carte nu este nici un dubiu care este tema principală pentru că ne este prezentată direct prin titlu și coperți.
În filmele americane, limbajul este destul de obscen și uneori se aplică și la cărți, dar în Vai, ce-am uitat! volumul de insulte de acel gen este insesizabil odată ce intri în pielea personajului. Cititorul află povestea din gândurile și trăirile personajului principal. Personajul se destăinuie în totalitate în cele mai mici detalii cititorului creând în același timp un mediu în care se petrece acțiunea pentru ca totul să se lege într-un final. Jordan, personajul principal a fost conturat foarte bine din punct de vedere psihic. Un efect creat de autoare a fost acela că cititorul devine mintea lui Jordan. Este o tehnica foarte interesantă pe care autoarea a dezvoltat-o.
La început, volumul detaliilor este destul de mare pentru unii cititori și prin simplul fapt că este creat mediul, cititorul se poate plictisi pentru că detaliile nu par să aibă vreo relevanță în poveste, dar cu fiecare pagină citită și până la final, se poate observa că mediul a fost definit în exces pentru a putea fi evocat de personaj când își amintește puțin câte puțin despre viața sa. Un exemplu de detaliu de acest gen este când Jordan vorbește la început despre conexiunea dintre ea și cerșetoarea de pe strada ei ale căror versuri le completează.
Motivul pentru care Jordan nu a fost descrisă fizic este pentru că tema romanului este pierderea memoriei. În prim plan se preface că își pierde memoria și își repară viața, apoi chiar își pierde memoria cu adevărat. Ca și cititor, simți că ai uitat ce s-a întâmplat anterior.
Cartea evită câteva din clișee, dar nu reușește să le evite pe toate, lucru ce atestă că romanul este tipic filmelor americane. Povestea nu are o învățătură de viață care să te pună pe gânduri la final, sau o poveste care să te lase cu o anumită stare, dar este potrivită pentru o lectură ușoară atunci când călătorești sau nu dorești să citești ceva mai greu.
miercuri, 2 martie 2016
Începe să îmi placă să călătoresc cu transportul în comun!
Începe să îmi placă să călătoresc cu transportul în comun!
De ceva vreme, datorită faptului că sunt mai leneşă, am început să călătoresc mai des cu transportul în comun(RATT). Asta pentru că văd oameni de diferite feluri, comportamente etc. Este foarte interesant cât de diferiţi suntem unii de alţii.
Am văzut de exemplu un cuplu de bătrâni foarte simpatic ieri. Şi discuţia lor a fost la fel de simpatică pentru că se vedea cât de mult ţinea ea la el. Poate credeam eu că la bătrâneţe nu prea mai discuţi de alte lucruri în afară de nepoţi, familie, treburi casnice etc, dar sufletele lor sunt tinere şi se pare că acest lucru, tinereţea, nu ţine de vârstă, ci de maturitate şi cât laşi din copilul din tine să dispară de-a lungul anilor.
Când eram mai mică şi chiar şi acum cred că să fii adult este plictisitor. Poate doar mi se pare dar cred că maturitatea seamănă cu monotonia pentru că lucrezi 8 ore, apoi trebuie şi să te îngrijeşti de locuinţa personală şi din ce discuţii au avut adulţii din jurul meu, totul este despre job.
Nu ştiu cât de matură sunt, dar ştiu că nu vreau să dispară copilul din mine. Vreau să pot să mă bucur de lucrurile mici din jur, de soare, de zădadă iarna, de tot ce e frumos dar oamenii uită să vadă pentru că mai nou am aflat că şi la volan se stă pe Facebook!
Eu sunt mai singuratică, ceea ce uneori e super, alteori e groaznic. Dar acest lucru mă ajută să văd mai bine ce este în jurul meu. Şi mă fereşte de influenţa oamenilor asupra mea. Totuşi, trebuie să recunosc, a apărut o frică în a avea încredere în oameni, în a-i lăsa să se apropie...
Oricum, îmi plac străinii. Ascund atâtea poveşti interesate în spatele lor şi fiecare are o viaţă diferită. Mai ales bătrânii. Îi admir pentru că au reuşit să ajungă atât de departe în lumea asta. Aş vrea să pot să mă inspir din vieţile lor pentru că probabil au trecut prin multe în viaţa asta. Şi totuşi, nu facem nimic să îi ajutăm. Ei merită mulţumire pentru tot ce au făcut. Au supravieţuit...
De ceva vreme, datorită faptului că sunt mai leneşă, am început să călătoresc mai des cu transportul în comun(RATT). Asta pentru că văd oameni de diferite feluri, comportamente etc. Este foarte interesant cât de diferiţi suntem unii de alţii.
Am văzut de exemplu un cuplu de bătrâni foarte simpatic ieri. Şi discuţia lor a fost la fel de simpatică pentru că se vedea cât de mult ţinea ea la el. Poate credeam eu că la bătrâneţe nu prea mai discuţi de alte lucruri în afară de nepoţi, familie, treburi casnice etc, dar sufletele lor sunt tinere şi se pare că acest lucru, tinereţea, nu ţine de vârstă, ci de maturitate şi cât laşi din copilul din tine să dispară de-a lungul anilor.
Când eram mai mică şi chiar şi acum cred că să fii adult este plictisitor. Poate doar mi se pare dar cred că maturitatea seamănă cu monotonia pentru că lucrezi 8 ore, apoi trebuie şi să te îngrijeşti de locuinţa personală şi din ce discuţii au avut adulţii din jurul meu, totul este despre job.
Nu ştiu cât de matură sunt, dar ştiu că nu vreau să dispară copilul din mine. Vreau să pot să mă bucur de lucrurile mici din jur, de soare, de zădadă iarna, de tot ce e frumos dar oamenii uită să vadă pentru că mai nou am aflat că şi la volan se stă pe Facebook!
Eu sunt mai singuratică, ceea ce uneori e super, alteori e groaznic. Dar acest lucru mă ajută să văd mai bine ce este în jurul meu. Şi mă fereşte de influenţa oamenilor asupra mea. Totuşi, trebuie să recunosc, a apărut o frică în a avea încredere în oameni, în a-i lăsa să se apropie...
Oricum, îmi plac străinii. Ascund atâtea poveşti interesate în spatele lor şi fiecare are o viaţă diferită. Mai ales bătrânii. Îi admir pentru că au reuşit să ajungă atât de departe în lumea asta. Aş vrea să pot să mă inspir din vieţile lor pentru că probabil au trecut prin multe în viaţa asta. Şi totuşi, nu facem nimic să îi ajutăm. Ei merită mulţumire pentru tot ce au făcut. Au supravieţuit...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)