Singurătate vs Suflet

„Eşti singur numai atunci când nu mai ai să-ţi spui nimic”

(Tudor Muşatescu, Scrieri 2)

Singurătate vs Suflet

Singurătatea este o stare de spirit care ne distruge sufletul pas cu pas, te întristează tot mai mult, dar tu de fapt nu eşti singur pentru că ai atâtea să-ţi spui, atâtea sfaturi, ai atâtea frumuseţi de văzut încât n-ar trebui să te simţi singur, aşa cum spunea şi Tudor Muşatescu „Eşti singur numai atunci când nu mai ai să-ţi spui nimic”.

Această stare de spirit apare în diverse momente ale vieţii. Unele momente ale vieţii îţi pot crea această iluzie încât să simţi că poţi avea încredere doar în tine însuţi, iar în restul, nu ai cum să ştii. Ai senzaţia că toţi sunt împotriva ta, iar această iluzie îţi ascunde unele aspecte frumoase ale vieţii, cum ar fi că, de fapt, nu eşti singur. Ai atâţia oameni dispuşi să te ajute, să-ţi fie prieteni, să te asculte şi să-ţi poată alunga această iluzie care sfarmă sufletul tău. Dar chiar fără ajutorul altora, sufletul tău se regenerează, iar în învălmăşeala de gânduri există o portiţă de scăpare, o încurajare, ceva care te va face să fii imun la iluzia singurătăţii, pentru că sufletul, deşi uneori pare slab, devine puternic.

Sufletul omenesc deţine multe secrete şi o întreagă bibliotecă de stări, ce provin din diferite momente ale vieţii, care ajută mai mult sau mai puţin la conturarea viitorului. Unele stări, sau amintiri, le ascundem în suflet, dar vor ieşi la iveală la un moment dat. Dacă singurătatea ar fi ploaia, iar fericirea ar fi soarele, observăm că uneori singurătatea este necesară. De exemplu, când eşti supărat, să fii lăsat singur este mai util decât să încerce cineva să te ajute,dar cum spuneam, sufletul omenesc se regenerează, iar motivul supărării rămâne doar o amintire.

În concluzie, dacă te gândeşti bine, niciodată nu ai fost sau vei fi singur pentru ca mereu vei găsi o cale spre lumină.

3 MAI 2011.

Vis de neatins

Mă apropii de visele mele,mă ataşez de oameni şi ajung aproape de finalul cursei şi aproape de locul I. Alerg,iubesc şi vântul trece prin păru-mi ud de ploaie. Calc în noroi. Nu mai contează,cursa nu e gata!Visez să ajung în vârf.

E o cursă între mine şi sufletul meu. Deodată,din munte cade o piatră. Mi-e frică de ceea ce va urma. Mi-e frică să nu se crape şi să cadă toate pietrele peste mine astfel încât sufletul meu să vadă sângele-mi curgând din rană. Imaginea îmi apare în faţă. Pietrele ies din munte şi cad. Trupul cade şi el şi o piatră mare cade pe inima. Sufletul e încă pe munte,el încă aşteaptă să ajungă în vârf. Vede că e singur şi că nu mai e nimeni care să îl ajute să atingă acest ţel. Se uită în dreapta,corpul nu-i. Se uită în stânga,pietrele lipsesc. Aruncă o privire în jos şi rămâne uimit. Ceea ce vede îi creează teamă. E singur la sute de metri de sol şi chiar dacă mai are puţin până ajunge în vârf,îi e prea frică. Poate vor cădea pietre şi peste el. Poate se va rupe sfoara şi va cădea şi el. Jos,inima mi-e sfâşiată de o piatră ascuţită. Am fost ucisă de propriul ţel. Am fost ucisă de visul meu de a ajunge în vârf. Sufletul însă mai speră că va învinge,dar fără cineva care să îl ajute,fără un sprijin,lupta câştigată nu are nici un rost. Dacă nu ai cu cine să te bucuri că ai atins un ţel,câştigul e degeaba. Şi totuşi,el vrea să ajungă în vârf. Urcă un metru şi aruncă din nou o privire către corpul care i-a fost sprijin în timpul cursei. Îl văd sângerând, însă inima mai bate,şi totuşi nu mai are mult de trăit. Teama revine,e singur şi ar vrea să lase lupta şi să îşi salveze propriul corp. Se uită către vârf şi vede oameni plutind deasupra norilor. Sunt mai multe suflete. Unul din suflete era o fată cu părul brunet şi ochii căprui. Era foarte frumoasă şi i-a şoptit sufletului că toţi îl aşteaptă,că acolo,în vârf,va fi mai bine,dar el ştia bine că acolo nu e nimeni care să te ajute la nevoie. Este doar un loc frumos. Stă el şi se gândeşte şi după un timp,se decide: merge să îşi salveze viaţa. Deschid ochii şi văd că iar sunt pe munte. Doar că imaginaţia o luase razna şi totuşi mintea avea dreptate. Pare periculos. Şi degeaba aş ajunge în vârf,ce găsesc acolo dacă nu am un tovarăş care să mă ajute la nevoie şi acum nu am pe nimeni alături. Sunt doar eu.

Încep să cobor către sol. Inima îmi spune să urc până în vârful muntelui,dar mintea e mai raţională şi spune că e periculos. Inima spune că în vârf vei găsi ce vei dori,dar mintea spune că nu e adevărat şi o întreabă pe inima: "ce îţi doreşti?".Inima răspunde: "un tovarăş,cineva care să mă ajute şi să mă iubească aşa cum sunt,nu doar pentru că am ajuns faimoasă." şi după ce a spus asta s-a decis că degeaba va ajunge în vârf dacă nu are prieteni. Am coborât cu decizia ca orice vis e deja atins dacă ai pe cineva alături.