Am decis ca fiecare carte ce îmi ajunge în mâini să o citesc și să îi fac o recenzie. De aceea, în cele ce urmează, voi vorbi despre cartea lui Caprice Crane, Vai, ce-am uitat!. După ce am citit cartea, m-am interesat de autoare și după ce am citit despre dânsa, mi s-a confirmat motivul pentru care stilul de scriere este american, tipic filmelor.
Autoarea a lucrat la MTV, ceea ce i-a dat experiență în comedie tipic americană. Ca și titluri, aceasta alege expresii uzuale și moderne, care în același timp sunt simple și concise. Și coperțile sunt la fel de moderne: desene animate legate atât de titlul cărții, cât și de poveste în sine.
La această carte nu este nici un dubiu care este tema principală pentru că ne este prezentată direct prin titlu și coperți.
În filmele americane, limbajul este destul de obscen și uneori se aplică și la cărți, dar în Vai, ce-am uitat! volumul de insulte de acel gen este insesizabil odată ce intri în pielea personajului. Cititorul află povestea din gândurile și trăirile personajului principal. Personajul se destăinuie în totalitate în cele mai mici detalii cititorului creând în același timp un mediu în care se petrece acțiunea pentru ca totul să se lege într-un final. Jordan, personajul principal a fost conturat foarte bine din punct de vedere psihic. Un efect creat de autoare a fost acela că cititorul devine mintea lui Jordan. Este o tehnica foarte interesantă pe care autoarea a dezvoltat-o.
La început, volumul detaliilor este destul de mare pentru unii cititori și prin simplul fapt că este creat mediul, cititorul se poate plictisi pentru că detaliile nu par să aibă vreo relevanță în poveste, dar cu fiecare pagină citită și până la final, se poate observa că mediul a fost definit în exces pentru a putea fi evocat de personaj când își amintește puțin câte puțin despre viața sa. Un exemplu de detaliu de acest gen este când Jordan vorbește la început despre conexiunea dintre ea și cerșetoarea de pe strada ei ale căror versuri le completează.
Motivul pentru care Jordan nu a fost descrisă fizic este pentru că tema romanului este pierderea memoriei. În prim plan se preface că își pierde memoria și își repară viața, apoi chiar își pierde memoria cu adevărat. Ca și cititor, simți că ai uitat ce s-a întâmplat anterior.
Cartea evită câteva din clișee, dar nu reușește să le evite pe toate, lucru ce atestă că romanul este tipic filmelor americane. Povestea nu are o învățătură de viață care să te pună pe gânduri la final, sau o poveste care să te lase cu o anumită stare, dar este potrivită pentru o lectură ușoară atunci când călătorești sau nu dorești să citești ceva mai greu.
