Grădina uitată, de Kate Morton

Acum două săptămâni am citit această care Grădina uitată scrisă de Kate Morton. M-a prins din primele pagini și am stat în unele nopți până târziu, până când mi-au obosit ochii, ca să citesc cartea asta.

Sursa: Google

Nu am vrut să o termin mai ales pentru că a descris un loc minunat care pentru mine seamănă cu raiul. În timp ce citeam, mereu aflam ceva șocant. Toată povestea se leagă de grădina aceasta ce a ajuns uitată după 100 de ani. Aș putea să spun atâtea, dar aș fi spoiler. Însă am să spun câteva aspecte care mi-au plăcut.

Cartea este emoționantă, captivantă și frumoasă. Am doar cuvinte de laudă la adresa acestei cărți și nu găsesc nimic neplăcut la ea. Descrierile au fost superbe și te-au tras în acea lume magică. De câte ori nu citeam cartea vroiam să intru din nou în acea grădină magică, vroiam să vorbesc cu Eliza, vroiam să îi fiu prietenă, pentru că alături de acest personaj conturat atât de frumos, lumea părea magică. Eliza a devenit eroina mea, modelul meu și aș vrea să fiu ca ea. Cine citește cartea o să vadă de ce. Personajele au fost numeroase și poveștile lor au fost uimitoare. S-a povestit despre vreo trei generații și totul s-a învârtit în jurul acestei Eliza. Nell, dar și Cassandra au dorit să afle povestea adevărată. Nell, bunica Cassandrei, a început cercetările și le-a notat într-un caiet pe care l-a lăsat nepoatei ei, Cassandra, ca să continue cercetările.

Am crezut că nu mă mai opresc din citit și muream de curiozitate să aflu cât mai mult din această poveste. Au fost momente triste, dar și fericite. Personajul cel mai viu, cel mai colorat al acestei cărți a fost Eliza care a făcut tot ce a putut ca să fie aproape de cei dragi, dar care au fost luați de lângă ea întotdeauna cu sau fără moartea acestora. Aspectul ei fizic, culoarea părului, mă face să îmi doresc să fiu ca ea nu doar la suflet, dar și la aspect.

Alt aspect plăcut a fost puritatea și lipsa perversității. Au fost momente în care s-a vorbit despre acest act al dragostei, însă nu a fost în modul în care se scrie în zilele noastre despre asta. Ceea ce a dovedit Kate este că o carte bună nu trebuie să conțină scene de sex pentru a fi un best-seller. Păcat că Cele 50 de umbre ale lui Grey a devenit mai cunoscută decât această carte. Nu am citi cartea aceea, dar din câte am auzit, nici nu vreau. Oricum, am auzit povestea cărții Cele 50 de umbre ale lui Grey  și pot să spun că mai potrivită pentru popularitate era Grădina uitată.

Scriitoarea este genială și a avut idei foarte ingenioase cât scria această carte. Nu doar ideile, dar și modul ei de a scrie este captivant. Nu știu dacă o să mai găsesc o carte atât de frumoasă. Simt că am terminat de citit cea mai bună carte din lume și că nu o să mai găsesc o carte la fel de bună...

Aștept acum filmul după cartea lui Kate pentru că vreau să văd această grădină minunată despre care s-a vorbit de-a lungul poveștii. Așadar, dacă vrei să citești o carte captivantă, cu descrieri romantice, cu emoții, cu peisaje minunate și mistere, recomand Grădina uitată de Kate Morton.

Avansare

În ultima perioadă mă simt din ce în ce mai pierdută cu ce o să fac cu viața mea; simt de multe ori că talentul meu nu e destul ca să ajung ceea ce îmi doresc dar de fiecare dată Dumnezeu îmi dă un imbold și mă ajută.

Am cam început să renunț la visul meu, dar profesoara mea de română din școala generală mă susține chiar de atunci în a-mi împlini visul și mă ajută trimițându-mi informații despre concursuri unde îmi pot etala talentul pe care unii spun că ar trebui să îl dezvolt. Așa că nu știu cum, Dumnezeu mi-a adus în cale oameni care să mă ajute să îmi găsesc drumul. Nu a trebuit să fac nimic mai mult decât să am răbdare și apoi El mi-a oferit șanse să evoluez. Și de la o vreme îmi spun De ce nu? Ce pierd dacă încerc? și iată că acește încercări dau roade.

Doar având răbdare și am reușit să apar în 2 culegeri de literatură, să public într-o revistă o poezie, mi s-a oferit șansa să fiu redactor pe un site și să scriu articole, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată, că acest lucru va rămâne doar un vis copilăresc și de atunci simt că ajung din ce în ce mai departe pe acest domeniu.

Nu știu cum de am făcut acest lucru. Faza e că eu a trebuit să îmi fac CV și am adăugat tot ce știu despre mine, chiar și articolele deși nu e relevant pentru domeniul facultății mele, dar oamenii dragi mi-au atras atenția că CV-ul este mai mult despre articolele mele decât despre electronică, așa că mi-am spus De ce nu? și am aplicat la un job de Blogger unde trebuie să scriu articole în engleză. Mi-am spus Care ar fi șansele să fiu printre cei 10 norocoși din 100 de oameni? și ieri era să sar de fericre prin autocar când am deschis mailul și am văzut că am fost acceptată. Sper să reușesc să avansez pe acest plan și acest job să mă ajute pe viitor.

Atâta timp cât cred în Dumnezeu, El îmi va oferi șanse și îmi va spune Nu renunța! Mergi pe drumul acesta! de câte ori simt nevoia să renunț. Am văzut că de câte ori sunt în dubii, El îmi dă un răspuns și mă ajută.

Tess D'urberville

Pentru că atunci când citesc o carte, vizionez și filmul, am decis să mă uit la filmul Tess, din 1979, făcut după cartea Tess D'Uberville. Dar am văzut și varianta mai nouă. Varianta mai nouă am văzut-o cu mult timp în urmă, dar pot face o comparație între cele două.

Sursa: Google Images

Ca și aspect, deși autenticul mă atrage, îmi place mai mult varianta nouă pentru că personajele arată mai bine și se transmit sentimentele. Această versiune se bazează pe transmiterea dramei trăită de Tess. Ceea ce se considera frumos în vremurile anilor 80 nu mai este considerat frumos acum.

Aspectul personajelor sunt apropiate de generația de azi și o fată mai bine ar visa la acel Angel din filmul făcut în 2008 decât acel Angel cu barbă și foarte maturizat din 1979. Totuși mi-a plăcut mai mult inocența lui Tess din filmul vechi, pentru că pe durata întregului film, deși a fost tot timpul măcinată și trecută prin greutăți inimaginabile, a fost chiar violată și nu a putut decât să trăiască rușinea de a naște un copil din flori și totuși, a avut fața aceea de fată cuminte și inocentă. Totuși, la această actriță am văzut răceală. Dragostea ei nu s-a văzut decât în scrisorile trimise și în vorbe, dar abia am văzut vreo emoție pe fața personajului. Nu știu eu actorie, dar nu am simțit nimic pe durata filmului, nici măcar o emoție. Am văzut aceeași expresie a feței tot timpul. Mie mi s-a părut distantă și era ciudat modul în care își arăta afecțiunea. Nu părea real deloc.

Ambele variante ale filmului au ceva special. Varianta veche are autenticitate deci putem vizualiza modul de viață al oamenilor din acele vremuri, iar varianta mai nouă este mai emoționantă.(Cel puțin pe mine m-a emoționat).

Povestea este de fapt despre însemnătatea unui nume. A arătat că având origini de familie foarte bune nu înseamnă și a avea aceleași bogății. Personajul principal este Tess care face sacrificii mari pentru familia ei și astfel trece prin lucruri prin care nu ar fi visat să treacă. Întâlnește dragostea, dar trecutul i-a distrus accesul la un viitor frumos și fericit. Naivitatea de care a dat dovadă i-a adus rușinea și i-a distrus viitorul. Și totuși, dacă aș analiza acest lucru, mama lui Tess a influențat-o mereu să facă tot ce poate pentru a ajuta familia. Eu cred că dacă mama ei nu ar fi insistat ca ea să meargă să cerșească bani de la neamurile  bogate, nu ar fi fost niciodată violată, dar nu știu dacă ar fi ajuns să întâlnească dragostea. Toata viața lui Tess s-a distrus din momentul în care a decis să accepte să meargă a aceste rude. Presupun ca acel moment este intriga.

În concluzie, filmul făcut în 1979 urmărește autenticitatea și se bazează pe stilul de viață. Însă dacă vrei să și plângi, uită-te la varianta făcută în 2008(Eu acum am revăzut un clip video despre relația dintre Tess și Angel și aproape că mi-au dat lacrimile amintindu-mi câte emoții s-au transmis). Cred că îmi place mai mult pentru că se apropie mai mult de prezent decât de acele timpuri.

Dar, cu toate acestea, cartea mi-a plăcut mai mult pentru că sentimentele sunt transmise direct la suflet, autenticitatea este păstrată atât în limbaj cât și în ceea ce a fost descris, și eu mi-am putut imagina acel Angel și acea Tess cum am dorit.

Schimbare de peisaj și fericirea în singurătate

Până atunci, aveam o lume cu un număr de oameni cunoscuți limitat. Îi știam pe majoritatea și știu și ei cine sunt. M-au acceptat și am fost un copil fericit. Eram un copil așa fericit încât de câte ori eram bucuroasă, dădeam îmbrățișări celor dragi. 

Dacă mă uit la mine, cea de acum un an, văd multă afecțiune oferită și puține cunoștiințe despre viață, dar un copil fericit... Am venit la facultate, un mediu nou, oameni noi. M-am descurcat cu toate obstacolele până acum, însă am trecut prin evenimente care m-au îndepărtat de mine însumi. De la copilul fericit am ajuns să parcurg drumul ce duce fix spre un adult plictisitor, ceea ce nu am vrut niciodată.

Dacă aura mea era în culori vii acum un an, acum este mai închisă. Am dat înapoi. Am încercat să fiu eu însumi și mi-am dat seama că nu am cu cine. Unii oameni nu mă suportă, ceea ce în liceu nu cred să se fi întâmplat. Dacă cineva nu mă suporta, stătea la mare distanță. Dar acum, pot vedea fete care nu știu din ce motiv, nu mă suportă. 

Mi-am cam închis inima lăsând acel eu să iasă la iveală doar când sunt cu persoanele dragi. Dar în rest, m-am schimbat. Am devenit rece, și dacă mă uit în oglindă văd un om diferit. Nu mă recunosc. Am schimbat atâtea obiceiuri timp de un an... 

Am văzut diferite tipuri de oameni și trebuie să recunosc că cel mai bine îmi este când sunt singură. Când mă duc singură la un eveniment, mă simt fericită și liniștită. Mă pot relaxa. Nu am nevoie de companie ca să pot admira un peisaj frumos, un muzeu, un festival etc. Dacă sunt cu cineva nu mă pot concentra pe minunile naturii din jurul meu. Acum un an îmi era frică de singurătate. Însă în acest moment, prefer să ma plimb singură, să vizitez singură.(cu excepția când sunt cu iubitul, pentru că dacă el e cu mine, asta mă va face si mai fericită: faptul că văd lumea cu el, că vizitez cu el.) 

Știi de ce sunt fericită singură? Am să îți spun secretul meu, dar dacă ești ateist, treaba ta. Ideea e că eu știu că Dumnezeu există și știu că e cu mine. De aceea, singură nu sunt și niciodată nu am fost. Acesta este secretul fericirii mele. Și sincer, mereu m-a ajutat, fără să cer ajutorul Său. M-a ajutat prin oameni, ceea ce îmi arată adevărul. 

După anul I de facultate...

Din cauza problemelor tehnice(căminele universității Politehnicii și Universității de Vest au rămas fără internet), nu am reușit să postez pe blog săptămâna trecută. Dar, acum sunt acasă și internetul este foarte bun(Doamne ajută! De mult nu am mai avut internet bun și fără limitări).

Vreau să vorbesc astăzi despre faptul că un an de facultate s-a dus prea repede. Am intrat în sesiune, însă după examene s-a terminat anul I, anul de bobocime și chiar a fost interesant. Am învățat în mare parte, ceea ce nu mi-a prea lăsat timp să vizitez atât de multe. Dar s-au întâmplat multe lucruri.

Am venit și eu la Timișoara având așteptări destul de mari și până acum am învățat  cam cât ar trebui să vorbesc, cum trebuie să comunic, am învățat că nu conteaza look-ul cât conteaza să fii integralist, deoarece mai importantă e facultatea. Cea ma importantă învățătură a fost să am grijă de mine. Am înțeles că anul II este și mai greu decât primul, dar abia aștept să învăț cât mai mult, să acumulez cunoștiințe și să cunosc lumea asta.

La început de an eram un copil și mă plângeam de orice lucru care nu îmi plăcea. Acum m-am învățat că unele lucruri așa trebuie să fie. Și am învățat multe lucruri despre mine. Ba chiar am descoperit că am probleme pe care trebuie să le rezolv, defecte care mă duc în jos. Asta am învățat prin oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea și în contrast cu ei m-am descoperit pe mine. Mi-am făcut prieteni, am aflat adevăruri despre alti prieteni și mi-am dat seama că prin aceste chestii trebuia să trec în liceu. Dar ce contează e că încep să mă cunosc și să cresc.

Evident, anul ăsta de facultate m-a făcut să slăbesc destul de mult, ceea ce abia când am avut timp să respir, am observat. Este interesant faptul că acum, deși sunt foarte slabă, simt că pot mânca mai mult decât înainte și trebuie să precizez asta: mi-a fost dor de mâncarea de acasă care e mereu bună și proaspătă. După un an de facultate m-am schimbat, subiect despre care voi vorbi miercuria viitoare.

După un an de facultate la Timișoara am învățat despre mine, ce defecte am, am învățat să mă descurc singură, am învățat că facultatea asta nu e așa imposibilă cum au făcut-o unele persoane să pară, înainte să mă înscriu la ea, am învățat să tac când trebuie, am învățat să apreciez ce am, am învățat că oamenii sunt foarte diferiți și nu toți te plac(unii te urăsc fără motiv, dar e problema lor), am învățat că am hateri și cum să mă comport cu ei, am învățat o parte din Timișoara, am învățat multe lucruri pe care nu le știam.

Și cel mai important, am învățat să mă iubesc și să mă accept.

The fault in our stars, de John Green

Am terminat de citit aceasta carte The fault in our stars, sau Sub aceeași stea, scrisă de John Green. Am citit varianta în engleză și am câteva cuvinte de spus despre ea. Am găsit plusuri și minusuri pe care am să le spun mai jos.

Sursă: Google Images

Tema abordată include moartea și viziunea asupra morții a câțiva tineri bolnavi de cancer. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant. Au fost arătate două efecte: efectul morții cunoscute, adică faptul că Hazel știa cam cât avea de trăit, și moartea neașteptată, ceea ce este în mare parte adevărul.

Personajele sunt conturate astfel încât descrierea fizică să le descrie personalitatea.Pe parcurs am reușit să simt din acele sentimente ce le simțea Hazel Grace. Timpul despre care s-a scris este generația de azi, lumea modernă și obiceiurile adolescenților din ziua de azi. Aceste personaje au personalități foarte ok, atât că Hazel mi s-a părut răsfățată și chiar a părut obsedată de ideea aflării finalului cărții pe care a recitit-o de mii de ori. Până și după moartea iubitului ei, ea a vrut să afle finalul cărții.

Deși  a fost cam rău, acest scriitor pe care tinerii l-au vizitat deși spunea lucruri ce păreau fără sens, le-a dat un răspuns la care ei să se poată gândi, dar imaturitatea a pus stăpânire pe fată care a devenit, cum am spus mai sus, obsedată de această idee de a afla finalul cărții. De aceea, răspunsurile filozofice nu sunt destul de bune.

În timp ce citeam aveam impresia că se oferă prea repede, dar scriitorul a atins stagiile iubirii și a descris totul într-un mod plăcut. Apreciez la John Green că nu a pus accent pe sex, sau să imprime ideea că sexul înseamnă dragoste. Dragostea este ceva frumos și chiar a reușit să o descrie prin alinturile ce și le ofereau cei doi, momentele romantice și frumoase și zâmbete.

Toate sentimentele au fost descrise cu acuratețe și mi-a plăcut acest lucru pentru că cititorul chiar ar putea simți ceea ce simte Hazel.

Autorul nu a folosit stereotipul cărților de dragoste, ci a descris puritatea dragostei, frumusețea în a te îndrăgosti... Stereotipul la care m-am referit este acesta: o fată și un băiat care nu ar trebui să fie împreună se îndrăgostesc și luptă cu lumea din jur și cu cei răi pentru a proteja relația. Mă refer la iubire interzisă sau imposibilă. Dar pot observa influența media și faptul că această carte a fost scrisă pentru a fii vândută.

Ca să o compar cu alte cărți nu ar fi greu. De exemplu, chiar consider cartea aceasta o poveste de dragoste mai frumoasă decât cea din Twilight și am citit toate cărțile din această serie și am văzut și filmul.

Este o carte ușoară, consider eu. Nu este deloc greu să o înțelegi și totuși pot spune că am citit cărți de dragoste mai bune decât aceasta. Este bună pentru adolescenți. Dar, mie una nu mi s-a părut atât de minunată pe cât aș fi crezut. Mi-a plăcut, este o poveste de dragoste frumoasă.

Oricum, o recomand.

Diavolul și Domnișoara Prym, de Paulo Coelho

Scriitorul meu preferat este Paulo Coelho și am decis să îi citesc toate cărțile. Am citit o mare parte din ele și sper ca în viitor să reușesc să fiu și eu aproape la fel de bună ca și scriitoare.

Dar aceasta nu este o postare despre scriitorul meu preferat, ci o recenzie. Am terminat de citit Diavolul și Domnișoara Prym, scrisă de Paulo Coelho și am decis să îmi spun părerea și despre această carte.

Chiar mi se pare interesantă ideea scriitorului de a aborda o astfel de temă într-un mod atât de ingenios. A spus un lucru pe care nu știu câți l-am realizat: avem o parte bună, sub forma îngerului în această carte, și o parte rea, sub forma diavolului. Cartea prezintă lupta dintre bine și rău, dar nu în modul în care este prezentată în basme. Nu există trei probe, nu există balauri. Această luptă se dă în interiorul fiecărui personaj. Reflectă realitatea și ceea ce am simțit și eu de ceva vreme.

Cartea prezintă această luptă în Viscos, unde oamenii sunt blânzi, prietenoși și în mare parte bătrâni. Toți lucrează cu hărnicie și se adună seara la barul hotelului. Însă liniștea este perturbată de venirea unui străin mai special care avea să schimbe orașul.

Descrierea sentimentelor interioare nu m-a făcut să simt tot ce simte acel personaj, dar m-a prins și am vrut să văd ce se întâmplă în continuare. Nu a fost deloc dezamăgitor finalul, ba chiar mi-a plăcut. A fost un moment cu totul neașteptat.

Cea mai interesantă parte din carte este NOTA AUTORULUI pentru că acesta ne spune o legendă care probabil l-a inspirat spre scrierea acestei cărți. Uimitor, pentru mine, a fost faptul că această carte a fost scrisă în 23 de ore și 58 de minute.

Trebuie să o recitesc pe viitor pentru că unele aspecte nu am reușit să le înțeleg. O recomand cu mare drag și vă urez lectură plăcută.