În ultima perioadă mă simt din ce în ce mai pierdută cu ce o să fac cu viața mea; simt de multe ori că talentul meu nu e destul ca să ajung ceea ce îmi doresc dar de fiecare dată Dumnezeu îmi dă un imbold și mă ajută.
Am cam început să renunț la visul meu, dar profesoara mea de română din școala generală mă susține chiar de atunci în a-mi împlini visul și mă ajută trimițându-mi informații despre concursuri unde îmi pot etala talentul pe care unii spun că ar trebui să îl dezvolt. Așa că nu știu cum, Dumnezeu mi-a adus în cale oameni care să mă ajute să îmi găsesc drumul. Nu a trebuit să fac nimic mai mult decât să am răbdare și apoi El mi-a oferit șanse să evoluez. Și de la o vreme îmi spun De ce nu? Ce pierd dacă încerc? și iată că acește încercări dau roade.
Doar având răbdare și am reușit să apar în 2 culegeri de literatură, să public într-o revistă o poezie, mi s-a oferit șansa să fiu redactor pe un site și să scriu articole, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată, că acest lucru va rămâne doar un vis copilăresc și de atunci simt că ajung din ce în ce mai departe pe acest domeniu.
Nu știu cum de am făcut acest lucru. Faza e că eu a trebuit să îmi fac CV și am adăugat tot ce știu despre mine, chiar și articolele deși nu e relevant pentru domeniul facultății mele, dar oamenii dragi mi-au atras atenția că CV-ul este mai mult despre articolele mele decât despre electronică, așa că mi-am spus De ce nu? și am aplicat la un job de Blogger unde trebuie să scriu articole în engleză. Mi-am spus Care ar fi șansele să fiu printre cei 10 norocoși din 100 de oameni? și ieri era să sar de fericre prin autocar când am deschis mailul și am văzut că am fost acceptată. Sper să reușesc să avansez pe acest plan și acest job să mă ajute pe viitor.
Atâta timp cât cred în Dumnezeu, El îmi va oferi șanse și îmi va spune Nu renunța! Mergi pe drumul acesta! de câte ori simt nevoia să renunț. Am văzut că de câte ori sunt în dubii, El îmi dă un răspuns și mă ajută.
miercuri, 24 iunie 2015
miercuri, 17 iunie 2015
Tess D'urberville
Pentru că atunci când citesc o carte, vizionez și filmul, am decis să mă uit la filmul Tess, din 1979, făcut după cartea Tess D'Uberville. Dar am văzut și varianta mai nouă. Varianta mai nouă am văzut-o cu mult timp în urmă, dar pot face o comparație între cele două.
Ca și aspect, deși autenticul mă atrage, îmi place mai mult varianta nouă pentru că personajele arată mai bine și se transmit sentimentele. Această versiune se bazează pe transmiterea dramei trăită de Tess. Ceea ce se considera frumos în vremurile anilor 80 nu mai este considerat frumos acum.
Aspectul personajelor sunt apropiate de generația de azi și o fată mai bine ar visa la acel Angel din filmul făcut în 2008 decât acel Angel cu barbă și foarte maturizat din 1979. Totuși mi-a plăcut mai mult inocența lui Tess din filmul vechi, pentru că pe durata întregului film, deși a fost tot timpul măcinată și trecută prin greutăți inimaginabile, a fost chiar violată și nu a putut decât să trăiască rușinea de a naște un copil din flori și totuși, a avut fața aceea de fată cuminte și inocentă. Totuși, la această actriță am văzut răceală. Dragostea ei nu s-a văzut decât în scrisorile trimise și în vorbe, dar abia am văzut vreo emoție pe fața personajului. Nu știu eu actorie, dar nu am simțit nimic pe durata filmului, nici măcar o emoție. Am văzut aceeași expresie a feței tot timpul. Mie mi s-a părut distantă și era ciudat modul în care își arăta afecțiunea. Nu părea real deloc.
Ambele variante ale filmului au ceva special. Varianta veche are autenticitate deci putem vizualiza modul de viață al oamenilor din acele vremuri, iar varianta mai nouă este mai emoționantă.(Cel puțin pe mine m-a emoționat).
Povestea este de fapt despre însemnătatea unui nume. A arătat că având origini de familie foarte bune nu înseamnă și a avea aceleași bogății. Personajul principal este Tess care face sacrificii mari pentru familia ei și astfel trece prin lucruri prin care nu ar fi visat să treacă. Întâlnește dragostea, dar trecutul i-a distrus accesul la un viitor frumos și fericit. Naivitatea de care a dat dovadă i-a adus rușinea și i-a distrus viitorul. Și totuși, dacă aș analiza acest lucru, mama lui Tess a influențat-o mereu să facă tot ce poate pentru a ajuta familia. Eu cred că dacă mama ei nu ar fi insistat ca ea să meargă să cerșească bani de la neamurile bogate, nu ar fi fost niciodată violată, dar nu știu dacă ar fi ajuns să întâlnească dragostea. Toata viața lui Tess s-a distrus din momentul în care a decis să accepte să meargă a aceste rude. Presupun ca acel moment este intriga.
În concluzie, filmul făcut în 1979 urmărește autenticitatea și se bazează pe stilul de viață. Însă dacă vrei să și plângi, uită-te la varianta făcută în 2008(Eu acum am revăzut un clip video despre relația dintre Tess și Angel și aproape că mi-au dat lacrimile amintindu-mi câte emoții s-au transmis). Cred că îmi place mai mult pentru că se apropie mai mult de prezent decât de acele timpuri.
Dar, cu toate acestea, cartea mi-a plăcut mai mult pentru că sentimentele sunt transmise direct la suflet, autenticitatea este păstrată atât în limbaj cât și în ceea ce a fost descris, și eu mi-am putut imagina acel Angel și acea Tess cum am dorit.
Sursa: Google Images
Ca și aspect, deși autenticul mă atrage, îmi place mai mult varianta nouă pentru că personajele arată mai bine și se transmit sentimentele. Această versiune se bazează pe transmiterea dramei trăită de Tess. Ceea ce se considera frumos în vremurile anilor 80 nu mai este considerat frumos acum.
Aspectul personajelor sunt apropiate de generația de azi și o fată mai bine ar visa la acel Angel din filmul făcut în 2008 decât acel Angel cu barbă și foarte maturizat din 1979. Totuși mi-a plăcut mai mult inocența lui Tess din filmul vechi, pentru că pe durata întregului film, deși a fost tot timpul măcinată și trecută prin greutăți inimaginabile, a fost chiar violată și nu a putut decât să trăiască rușinea de a naște un copil din flori și totuși, a avut fața aceea de fată cuminte și inocentă. Totuși, la această actriță am văzut răceală. Dragostea ei nu s-a văzut decât în scrisorile trimise și în vorbe, dar abia am văzut vreo emoție pe fața personajului. Nu știu eu actorie, dar nu am simțit nimic pe durata filmului, nici măcar o emoție. Am văzut aceeași expresie a feței tot timpul. Mie mi s-a părut distantă și era ciudat modul în care își arăta afecțiunea. Nu părea real deloc.
Ambele variante ale filmului au ceva special. Varianta veche are autenticitate deci putem vizualiza modul de viață al oamenilor din acele vremuri, iar varianta mai nouă este mai emoționantă.(Cel puțin pe mine m-a emoționat).
Povestea este de fapt despre însemnătatea unui nume. A arătat că având origini de familie foarte bune nu înseamnă și a avea aceleași bogății. Personajul principal este Tess care face sacrificii mari pentru familia ei și astfel trece prin lucruri prin care nu ar fi visat să treacă. Întâlnește dragostea, dar trecutul i-a distrus accesul la un viitor frumos și fericit. Naivitatea de care a dat dovadă i-a adus rușinea și i-a distrus viitorul. Și totuși, dacă aș analiza acest lucru, mama lui Tess a influențat-o mereu să facă tot ce poate pentru a ajuta familia. Eu cred că dacă mama ei nu ar fi insistat ca ea să meargă să cerșească bani de la neamurile bogate, nu ar fi fost niciodată violată, dar nu știu dacă ar fi ajuns să întâlnească dragostea. Toata viața lui Tess s-a distrus din momentul în care a decis să accepte să meargă a aceste rude. Presupun ca acel moment este intriga.
În concluzie, filmul făcut în 1979 urmărește autenticitatea și se bazează pe stilul de viață. Însă dacă vrei să și plângi, uită-te la varianta făcută în 2008(Eu acum am revăzut un clip video despre relația dintre Tess și Angel și aproape că mi-au dat lacrimile amintindu-mi câte emoții s-au transmis). Cred că îmi place mai mult pentru că se apropie mai mult de prezent decât de acele timpuri.
Dar, cu toate acestea, cartea mi-a plăcut mai mult pentru că sentimentele sunt transmise direct la suflet, autenticitatea este păstrată atât în limbaj cât și în ceea ce a fost descris, și eu mi-am putut imagina acel Angel și acea Tess cum am dorit.
miercuri, 10 iunie 2015
Schimbare de peisaj și fericirea în singurătate
Până atunci, aveam o lume cu un număr de oameni cunoscuți limitat. Îi știam pe majoritatea și știu și ei cine sunt. M-au acceptat și am fost un copil fericit. Eram un copil așa fericit încât de câte ori eram bucuroasă, dădeam îmbrățișări celor dragi.
Dacă mă uit la mine, cea de acum un an, văd multă afecțiune oferită și puține cunoștiințe despre viață, dar un copil fericit... Am venit la facultate, un mediu nou, oameni noi. M-am descurcat cu toate obstacolele până acum, însă am trecut prin evenimente care m-au îndepărtat de mine însumi. De la copilul fericit am ajuns să parcurg drumul ce duce fix spre un adult plictisitor, ceea ce nu am vrut niciodată.
Dacă aura mea era în culori vii acum un an, acum este mai închisă. Am dat înapoi. Am încercat să fiu eu însumi și mi-am dat seama că nu am cu cine. Unii oameni nu mă suportă, ceea ce în liceu nu cred să se fi întâmplat. Dacă cineva nu mă suporta, stătea la mare distanță. Dar acum, pot vedea fete care nu știu din ce motiv, nu mă suportă.
Mi-am cam închis inima lăsând acel eu să iasă la iveală doar când sunt cu persoanele dragi. Dar în rest, m-am schimbat. Am devenit rece, și dacă mă uit în oglindă văd un om diferit. Nu mă recunosc. Am schimbat atâtea obiceiuri timp de un an...
Am văzut diferite tipuri de oameni și trebuie să recunosc că cel mai bine îmi este când sunt singură. Când mă duc singură la un eveniment, mă simt fericită și liniștită. Mă pot relaxa. Nu am nevoie de companie ca să pot admira un peisaj frumos, un muzeu, un festival etc. Dacă sunt cu cineva nu mă pot concentra pe minunile naturii din jurul meu. Acum un an îmi era frică de singurătate. Însă în acest moment, prefer să ma plimb singură, să vizitez singură.(cu excepția când sunt cu iubitul, pentru că dacă el e cu mine, asta mă va face si mai fericită: faptul că văd lumea cu el, că vizitez cu el.)
Știi de ce sunt fericită singură? Am să îți spun secretul meu, dar dacă ești ateist, treaba ta. Ideea e că eu știu că Dumnezeu există și știu că e cu mine. De aceea, singură nu sunt și niciodată nu am fost. Acesta este secretul fericirii mele. Și sincer, mereu m-a ajutat, fără să cer ajutorul Său. M-a ajutat prin oameni, ceea ce îmi arată adevărul.
miercuri, 3 iunie 2015
După anul I de facultate...
Din cauza problemelor tehnice(căminele universității Politehnicii și Universității de Vest au rămas fără internet), nu am reușit să postez pe blog săptămâna trecută. Dar, acum sunt acasă și internetul este foarte bun(Doamne ajută! De mult nu am mai avut internet bun și fără limitări).
Vreau să vorbesc astăzi despre faptul că un an de facultate s-a dus prea repede. Am intrat în sesiune, însă după examene s-a terminat anul I, anul de bobocime și chiar a fost interesant. Am învățat în mare parte, ceea ce nu mi-a prea lăsat timp să vizitez atât de multe. Dar s-au întâmplat multe lucruri.
Am venit și eu la Timișoara având așteptări destul de mari și până acum am învățat cam cât ar trebui să vorbesc, cum trebuie să comunic, am învățat că nu conteaza look-ul cât conteaza să fii integralist, deoarece mai importantă e facultatea. Cea ma importantă învățătură a fost să am grijă de mine. Am înțeles că anul II este și mai greu decât primul, dar abia aștept să învăț cât mai mult, să acumulez cunoștiințe și să cunosc lumea asta.
La început de an eram un copil și mă plângeam de orice lucru care nu îmi plăcea. Acum m-am învățat că unele lucruri așa trebuie să fie. Și am învățat multe lucruri despre mine. Ba chiar am descoperit că am probleme pe care trebuie să le rezolv, defecte care mă duc în jos. Asta am învățat prin oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea și în contrast cu ei m-am descoperit pe mine. Mi-am făcut prieteni, am aflat adevăruri despre alti prieteni și mi-am dat seama că prin aceste chestii trebuia să trec în liceu. Dar ce contează e că încep să mă cunosc și să cresc.
Evident, anul ăsta de facultate m-a făcut să slăbesc destul de mult, ceea ce abia când am avut timp să respir, am observat. Este interesant faptul că acum, deși sunt foarte slabă, simt că pot mânca mai mult decât înainte și trebuie să precizez asta: mi-a fost dor de mâncarea de acasă care e mereu bună și proaspătă. După un an de facultate m-am schimbat, subiect despre care voi vorbi miercuria viitoare.
După un an de facultate la Timișoara am învățat despre mine, ce defecte am, am învățat să mă descurc singură, am învățat că facultatea asta nu e așa imposibilă cum au făcut-o unele persoane să pară, înainte să mă înscriu la ea, am învățat să tac când trebuie, am învățat să apreciez ce am, am învățat că oamenii sunt foarte diferiți și nu toți te plac(unii te urăsc fără motiv, dar e problema lor), am învățat că am hateri și cum să mă comport cu ei, am învățat o parte din Timișoara, am învățat multe lucruri pe care nu le știam.
Și cel mai important, am învățat să mă iubesc și să mă accept.
Vreau să vorbesc astăzi despre faptul că un an de facultate s-a dus prea repede. Am intrat în sesiune, însă după examene s-a terminat anul I, anul de bobocime și chiar a fost interesant. Am învățat în mare parte, ceea ce nu mi-a prea lăsat timp să vizitez atât de multe. Dar s-au întâmplat multe lucruri.
Am venit și eu la Timișoara având așteptări destul de mari și până acum am învățat cam cât ar trebui să vorbesc, cum trebuie să comunic, am învățat că nu conteaza look-ul cât conteaza să fii integralist, deoarece mai importantă e facultatea. Cea ma importantă învățătură a fost să am grijă de mine. Am înțeles că anul II este și mai greu decât primul, dar abia aștept să învăț cât mai mult, să acumulez cunoștiințe și să cunosc lumea asta.
La început de an eram un copil și mă plângeam de orice lucru care nu îmi plăcea. Acum m-am învățat că unele lucruri așa trebuie să fie. Și am învățat multe lucruri despre mine. Ba chiar am descoperit că am probleme pe care trebuie să le rezolv, defecte care mă duc în jos. Asta am învățat prin oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea și în contrast cu ei m-am descoperit pe mine. Mi-am făcut prieteni, am aflat adevăruri despre alti prieteni și mi-am dat seama că prin aceste chestii trebuia să trec în liceu. Dar ce contează e că încep să mă cunosc și să cresc.
Evident, anul ăsta de facultate m-a făcut să slăbesc destul de mult, ceea ce abia când am avut timp să respir, am observat. Este interesant faptul că acum, deși sunt foarte slabă, simt că pot mânca mai mult decât înainte și trebuie să precizez asta: mi-a fost dor de mâncarea de acasă care e mereu bună și proaspătă. După un an de facultate m-am schimbat, subiect despre care voi vorbi miercuria viitoare.
După un an de facultate la Timișoara am învățat despre mine, ce defecte am, am învățat să mă descurc singură, am învățat că facultatea asta nu e așa imposibilă cum au făcut-o unele persoane să pară, înainte să mă înscriu la ea, am învățat să tac când trebuie, am învățat să apreciez ce am, am învățat că oamenii sunt foarte diferiți și nu toți te plac(unii te urăsc fără motiv, dar e problema lor), am învățat că am hateri și cum să mă comport cu ei, am învățat o parte din Timișoara, am învățat multe lucruri pe care nu le știam.
Și cel mai important, am învățat să mă iubesc și să mă accept.
miercuri, 20 mai 2015
The fault in our stars, de John Green
Am terminat de citit aceasta carte The fault in our stars, sau Sub aceeași stea, scrisă de John Green. Am citit varianta în engleză și am câteva cuvinte de spus despre ea. Am găsit plusuri și minusuri pe care am să le spun mai jos.
Tema abordată include moartea și viziunea asupra morții a câțiva tineri bolnavi de cancer. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant. Au fost arătate două efecte: efectul morții cunoscute, adică faptul că Hazel știa cam cât avea de trăit, și moartea neașteptată, ceea ce este în mare parte adevărul.
Personajele sunt conturate astfel încât descrierea fizică să le descrie personalitatea.Pe parcurs am reușit să simt din acele sentimente ce le simțea Hazel Grace. Timpul despre care s-a scris este generația de azi, lumea modernă și obiceiurile adolescenților din ziua de azi. Aceste personaje au personalități foarte ok, atât că Hazel mi s-a părut răsfățată și chiar a părut obsedată de ideea aflării finalului cărții pe care a recitit-o de mii de ori. Până și după moartea iubitului ei, ea a vrut să afle finalul cărții.
Deși a fost cam rău, acest scriitor pe care tinerii l-au vizitat deși spunea lucruri ce păreau fără sens, le-a dat un răspuns la care ei să se poată gândi, dar imaturitatea a pus stăpânire pe fată care a devenit, cum am spus mai sus, obsedată de această idee de a afla finalul cărții. De aceea, răspunsurile filozofice nu sunt destul de bune.
În timp ce citeam aveam impresia că se oferă prea repede, dar scriitorul a atins stagiile iubirii și a descris totul într-un mod plăcut. Apreciez la John Green că nu a pus accent pe sex, sau să imprime ideea că sexul înseamnă dragoste. Dragostea este ceva frumos și chiar a reușit să o descrie prin alinturile ce și le ofereau cei doi, momentele romantice și frumoase și zâmbete.
Toate sentimentele au fost descrise cu acuratețe și mi-a plăcut acest lucru pentru că cititorul chiar ar putea simți ceea ce simte Hazel.
Autorul nu a folosit stereotipul cărților de dragoste, ci a descris puritatea dragostei, frumusețea în a te îndrăgosti... Stereotipul la care m-am referit este acesta: o fată și un băiat care nu ar trebui să fie împreună se îndrăgostesc și luptă cu lumea din jur și cu cei răi pentru a proteja relația. Mă refer la iubire interzisă sau imposibilă. Dar pot observa influența media și faptul că această carte a fost scrisă pentru a fii vândută.
Ca să o compar cu alte cărți nu ar fi greu. De exemplu, chiar consider cartea aceasta o poveste de dragoste mai frumoasă decât cea din Twilight și am citit toate cărțile din această serie și am văzut și filmul.
Este o carte ușoară, consider eu. Nu este deloc greu să o înțelegi și totuși pot spune că am citit cărți de dragoste mai bune decât aceasta. Este bună pentru adolescenți. Dar, mie una nu mi s-a părut atât de minunată pe cât aș fi crezut. Mi-a plăcut, este o poveste de dragoste frumoasă.
Oricum, o recomand.
Sursă: Google Images
Tema abordată include moartea și viziunea asupra morții a câțiva tineri bolnavi de cancer. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant. Au fost arătate două efecte: efectul morții cunoscute, adică faptul că Hazel știa cam cât avea de trăit, și moartea neașteptată, ceea ce este în mare parte adevărul.
Personajele sunt conturate astfel încât descrierea fizică să le descrie personalitatea.Pe parcurs am reușit să simt din acele sentimente ce le simțea Hazel Grace. Timpul despre care s-a scris este generația de azi, lumea modernă și obiceiurile adolescenților din ziua de azi. Aceste personaje au personalități foarte ok, atât că Hazel mi s-a părut răsfățată și chiar a părut obsedată de ideea aflării finalului cărții pe care a recitit-o de mii de ori. Până și după moartea iubitului ei, ea a vrut să afle finalul cărții.
Deși a fost cam rău, acest scriitor pe care tinerii l-au vizitat deși spunea lucruri ce păreau fără sens, le-a dat un răspuns la care ei să se poată gândi, dar imaturitatea a pus stăpânire pe fată care a devenit, cum am spus mai sus, obsedată de această idee de a afla finalul cărții. De aceea, răspunsurile filozofice nu sunt destul de bune.
În timp ce citeam aveam impresia că se oferă prea repede, dar scriitorul a atins stagiile iubirii și a descris totul într-un mod plăcut. Apreciez la John Green că nu a pus accent pe sex, sau să imprime ideea că sexul înseamnă dragoste. Dragostea este ceva frumos și chiar a reușit să o descrie prin alinturile ce și le ofereau cei doi, momentele romantice și frumoase și zâmbete.
Toate sentimentele au fost descrise cu acuratețe și mi-a plăcut acest lucru pentru că cititorul chiar ar putea simți ceea ce simte Hazel.
Autorul nu a folosit stereotipul cărților de dragoste, ci a descris puritatea dragostei, frumusețea în a te îndrăgosti... Stereotipul la care m-am referit este acesta: o fată și un băiat care nu ar trebui să fie împreună se îndrăgostesc și luptă cu lumea din jur și cu cei răi pentru a proteja relația. Mă refer la iubire interzisă sau imposibilă. Dar pot observa influența media și faptul că această carte a fost scrisă pentru a fii vândută.
Ca să o compar cu alte cărți nu ar fi greu. De exemplu, chiar consider cartea aceasta o poveste de dragoste mai frumoasă decât cea din Twilight și am citit toate cărțile din această serie și am văzut și filmul.
Este o carte ușoară, consider eu. Nu este deloc greu să o înțelegi și totuși pot spune că am citit cărți de dragoste mai bune decât aceasta. Este bună pentru adolescenți. Dar, mie una nu mi s-a părut atât de minunată pe cât aș fi crezut. Mi-a plăcut, este o poveste de dragoste frumoasă.
Oricum, o recomand.
miercuri, 13 mai 2015
Diavolul și Domnișoara Prym, de Paulo Coelho
Scriitorul meu preferat este Paulo Coelho și am decis să îi citesc toate cărțile. Am citit o mare parte din ele și sper ca în viitor să reușesc să fiu și eu aproape la fel de bună ca și scriitoare.
Dar aceasta nu este o postare despre scriitorul meu preferat, ci o recenzie. Am terminat de citit Diavolul și Domnișoara Prym, scrisă de Paulo Coelho și am decis să îmi spun părerea și despre această carte.
Chiar mi se pare interesantă ideea scriitorului de a aborda o astfel de temă într-un mod atât de ingenios. A spus un lucru pe care nu știu câți l-am realizat: avem o parte bună, sub forma îngerului în această carte, și o parte rea, sub forma diavolului. Cartea prezintă lupta dintre bine și rău, dar nu în modul în care este prezentată în basme. Nu există trei probe, nu există balauri. Această luptă se dă în interiorul fiecărui personaj. Reflectă realitatea și ceea ce am simțit și eu de ceva vreme.
Cartea prezintă această luptă în Viscos, unde oamenii sunt blânzi, prietenoși și în mare parte bătrâni. Toți lucrează cu hărnicie și se adună seara la barul hotelului. Însă liniștea este perturbată de venirea unui străin mai special care avea să schimbe orașul.
Descrierea sentimentelor interioare nu m-a făcut să simt tot ce simte acel personaj, dar m-a prins și am vrut să văd ce se întâmplă în continuare. Nu a fost deloc dezamăgitor finalul, ba chiar mi-a plăcut. A fost un moment cu totul neașteptat.
Cea mai interesantă parte din carte este NOTA AUTORULUI pentru că acesta ne spune o legendă care probabil l-a inspirat spre scrierea acestei cărți. Uimitor, pentru mine, a fost faptul că această carte a fost scrisă în 23 de ore și 58 de minute.
Trebuie să o recitesc pe viitor pentru că unele aspecte nu am reușit să le înțeleg. O recomand cu mare drag și vă urez lectură plăcută.
Dar aceasta nu este o postare despre scriitorul meu preferat, ci o recenzie. Am terminat de citit Diavolul și Domnișoara Prym, scrisă de Paulo Coelho și am decis să îmi spun părerea și despre această carte.
Chiar mi se pare interesantă ideea scriitorului de a aborda o astfel de temă într-un mod atât de ingenios. A spus un lucru pe care nu știu câți l-am realizat: avem o parte bună, sub forma îngerului în această carte, și o parte rea, sub forma diavolului. Cartea prezintă lupta dintre bine și rău, dar nu în modul în care este prezentată în basme. Nu există trei probe, nu există balauri. Această luptă se dă în interiorul fiecărui personaj. Reflectă realitatea și ceea ce am simțit și eu de ceva vreme.
Cartea prezintă această luptă în Viscos, unde oamenii sunt blânzi, prietenoși și în mare parte bătrâni. Toți lucrează cu hărnicie și se adună seara la barul hotelului. Însă liniștea este perturbată de venirea unui străin mai special care avea să schimbe orașul.
Descrierea sentimentelor interioare nu m-a făcut să simt tot ce simte acel personaj, dar m-a prins și am vrut să văd ce se întâmplă în continuare. Nu a fost deloc dezamăgitor finalul, ba chiar mi-a plăcut. A fost un moment cu totul neașteptat.
Cea mai interesantă parte din carte este NOTA AUTORULUI pentru că acesta ne spune o legendă care probabil l-a inspirat spre scrierea acestei cărți. Uimitor, pentru mine, a fost faptul că această carte a fost scrisă în 23 de ore și 58 de minute.
Trebuie să o recitesc pe viitor pentru că unele aspecte nu am reușit să le înțeleg. O recomand cu mare drag și vă urez lectură plăcută.
miercuri, 6 mai 2015
Cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu
Citisem pe un site, dacă îmi amintesc bine, despre faptul că cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu. Îi dau dreptate. Dacă mă gândesc acum la perioada liceului, nu prea îmi place cum eram. Nu spun că eram un dezastru dar am luat decizii greșite uneori.
Am să spun azi de ce perioada liceului e cea mai aiurea. Mulți adulți spun ca era mișto când aveau ei 16-17 ani, că nu aveai griji că nu știu ce. Un vis. Mulți vor să revină la perioada asta. Eu sunt de altă părere.
Nu vreau să mă întorc la perioada aia și să o retrăiesc. Fără griji? Nu mai știi când te îngrijorai din cele mai neînsemnate chestii? Liceul e perioada de tranziție, de descoperire a sinelui și nu cred că erai un adolescent fericit când ți se dădea jet de persoana care îți place după ce ți-a făcut speranțe. Nu cred că te simțeai atât de bine când ai fi vrut să fii acceptat și poate ai și ajuns să faci unele chestii doar ca să fii acceptat. Lupta cu sinele interior se dădea în fiecare zi pentru că nu știi cum să te ascunzi ca ceilalți să nu îți observe defectele ca apoi să facă mișto de tine.
Sunt momente fericite, dar și aiurite. Uneori ești aproape de depresie pentru că nu știi cine ești și devii cine nu ar trebui să fii. Și chiar observ că mulți adolescenți își distrug viața inconștient. Multe fete consideră că e ok să fie nimfomane si să cedeze doar pentru că nu își pot stăpâni hormonii. În al doilea rând, dacă toți fumeaza, de ce să nu fumezi și tu? Nu conteaza că e foarte aiurea nu doar pentru sănătatea ta dar și pentru mirosul tău. Fumul de țigară face părul să miroasă urât, îți îngălbenește dinții, miroase îngrozitor, însă dacă toți fumeaza, de ce nu și tu? Ce ești tu mai special? De ce trebuie tu să ai voință când alții nu au? Nu trebuie să fii diferit, trebuie să fii ca ceilalți ca să fii acceptat în grup. Asta e deviza din ziua de azi... Sau nu e așa. Nu de asta s-au apucat de fumat mulți tineri? Dacă nu, atunci de ce nu ai voință să nu faci asta? De ce nu aveți grijă de voi și de sănătatea voastră? De ce faceți lucruri periculoase doar ca să atrageți atenția sau să fiți la modă? Diavolul ne ispitește pentru că știe că nu avem voință să rezistăm și noi cedăm. Și apoi ne dăm seama că nu mai putem scăpa de viciu. Recunosc, am și eu vicii, și cel mai distrugător e Facebook-ul...
Am ceva cu generația asta și cele care vin pentru că lumea asta se distruge. Normalul devine anormal și asta nu îmi place. Mi-e frică pentru viitor și chiar recent am auzit ceva ce m-a facut să am o părere și mai aiurea despre generația asta distrusă. Dar nu e vina lor, e vina la ce se promoveaza... Dar asta e altă discuție.
După liceu, îți cam dai seama cine ești și înveți că trebuie să accepți că ești așa cum ești sau să încerci să schimbi defectele. Ești mai stabil emoțional, consider eu. Ai alte preocupări și chiar înveți să fii responsabil. Și atunci, problemele ce le aveai în liceu sunt mici pe lângă ce probleme apar în viața de adult.
Nu te lăsa ispitit, ci caută să ai voință să reziști...
Am să spun azi de ce perioada liceului e cea mai aiurea. Mulți adulți spun ca era mișto când aveau ei 16-17 ani, că nu aveai griji că nu știu ce. Un vis. Mulți vor să revină la perioada asta. Eu sunt de altă părere.
Nu vreau să mă întorc la perioada aia și să o retrăiesc. Fără griji? Nu mai știi când te îngrijorai din cele mai neînsemnate chestii? Liceul e perioada de tranziție, de descoperire a sinelui și nu cred că erai un adolescent fericit când ți se dădea jet de persoana care îți place după ce ți-a făcut speranțe. Nu cred că te simțeai atât de bine când ai fi vrut să fii acceptat și poate ai și ajuns să faci unele chestii doar ca să fii acceptat. Lupta cu sinele interior se dădea în fiecare zi pentru că nu știi cum să te ascunzi ca ceilalți să nu îți observe defectele ca apoi să facă mișto de tine.
Sunt momente fericite, dar și aiurite. Uneori ești aproape de depresie pentru că nu știi cine ești și devii cine nu ar trebui să fii. Și chiar observ că mulți adolescenți își distrug viața inconștient. Multe fete consideră că e ok să fie nimfomane si să cedeze doar pentru că nu își pot stăpâni hormonii. În al doilea rând, dacă toți fumeaza, de ce să nu fumezi și tu? Nu conteaza că e foarte aiurea nu doar pentru sănătatea ta dar și pentru mirosul tău. Fumul de țigară face părul să miroasă urât, îți îngălbenește dinții, miroase îngrozitor, însă dacă toți fumeaza, de ce nu și tu? Ce ești tu mai special? De ce trebuie tu să ai voință când alții nu au? Nu trebuie să fii diferit, trebuie să fii ca ceilalți ca să fii acceptat în grup. Asta e deviza din ziua de azi... Sau nu e așa. Nu de asta s-au apucat de fumat mulți tineri? Dacă nu, atunci de ce nu ai voință să nu faci asta? De ce nu aveți grijă de voi și de sănătatea voastră? De ce faceți lucruri periculoase doar ca să atrageți atenția sau să fiți la modă? Diavolul ne ispitește pentru că știe că nu avem voință să rezistăm și noi cedăm. Și apoi ne dăm seama că nu mai putem scăpa de viciu. Recunosc, am și eu vicii, și cel mai distrugător e Facebook-ul...
Am ceva cu generația asta și cele care vin pentru că lumea asta se distruge. Normalul devine anormal și asta nu îmi place. Mi-e frică pentru viitor și chiar recent am auzit ceva ce m-a facut să am o părere și mai aiurea despre generația asta distrusă. Dar nu e vina lor, e vina la ce se promoveaza... Dar asta e altă discuție.
După liceu, îți cam dai seama cine ești și înveți că trebuie să accepți că ești așa cum ești sau să încerci să schimbi defectele. Ești mai stabil emoțional, consider eu. Ai alte preocupări și chiar înveți să fii responsabil. Și atunci, problemele ce le aveai în liceu sunt mici pe lângă ce probleme apar în viața de adult.
Nu te lăsa ispitit, ci caută să ai voință să reziști...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
