Când eram mică, mă întrebam lucruri de genul Oare cum o să arăt la 18 ani? apoi la 18 ani când nu eram atât de uimitoare cum visam să fiu Oare cum o să fiu la 20 de ani? dar nici vârsta asta nu este cine știe ce. Fiind copii, avem pe cineva care să aibă grijă de noi, care să ne dea bani, care să ne ajute atunci când nu putem singuri. Cu înaintarea în vârstă devenim încet încet adulți și trebuie să ne descurcăm singuri pentru că deh, suntem adulți.
Amintindu-mi cu tristețe de acele vremuri fericite, mi-au dat lacrimile. Am închis ochii și i-am strâns. M-am teleportat mintal în trecut într-un moment în care nu simțam că viața trece pe lângă mine, într-un moment în care îmi trăiam viața și eram fericită.
(Romanul Restaurantul lui Emily, Gabriela Dagmar Preda-în curs de scriere)
După vârsta de 20 de ani înveți să fii pe cont propriu, lucru care ne și bucură, dar ne și întristează. Și oamenii au așteptări de la tine să știi anumite lucruri, poate chiar dintr-o dată să le știi, pentru că deh, ai o vârstă.
Un lucru care îmi place la vârsta asta e că îmi creez stilul de viață, dar ce mă deranjează e că ceilalți îl judecă pe ascuns. Asta e altă problemă. Dar este interesant să ai 20 de ani. Încă încerc să îmi dau seama care e treaba și cum funcționează jocul ăsta de-a adultul. Dacă iau viața ca un joc, pot să nu îmi fac atâtea griji și să lupt pur și simplu să fiu în joc.
Totuși, nu vârsta e cea la care ar trebui să ne uităm. Sinceră să fiu, îmi place viața mea. Sunt oameni care au rămas lângă mine când majoritatea au ales să uite de mine. Poate că nu am un stil de viață atât de activ, dar știu că am oameni minunați alături și care mă fac să zâmbesc în fiecare zi. Sunt fericită.
Asta contează, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa si tu un comentariu si spune-ti parerea