Autodistrugere

Într-o zi, pe când eram în camera mea şi priveam pentru câteva clipe în jur, am vrut să ascult ce spune pământul. Am vrut să mă conectez şi să îl ascult, ceea ce nu cred ca au făcut mulţi oameni. Aşa că am mers la fereastră şi m-am uitat la bambusul meu. L-am întrebat dacă are ceva de spus şi tot ce a făcut a fost să zâmbească. Îi merge bine la mine în cameră. Dar nu prea reuşeam să aud nimic. Tot ce era în camera mea striga după atenţie.

Dar pământul tăcea. Când m-am uitat la celelalte obiecte, ele au tăcut. Am cerut linişte şi iar am încercat. Nimic. Pământul tăcea şi doar ceasul se auzea ticăind. Obiectele din jurul meu iar au început a face gălăgie, dar nu m-au ascultat când le-am cerut linişte. Văzând că nu am nici o şansă în a înţelege pământul, am plecat undeva unde puteam fi doar eu şi natura. Am întrebat copacii dacă aveau ceva de spus, dar ei au tăcut şi au afişat tristeţe. Le-am simţit frica şi nu înţelegeam de ce. Am pus mâna pe ei şi am închis ochii. Credeau că îi voi tăia. Probabil auziseră poveştile acelea în care oamenii taie păduri întregi.

Am pus mâna în pământ şi am închis din nou ochii. Am intrat în conexiune cu natura şi atunci am văzut de ce sunt înspăimântaţi. Pentru câteva secunde am văzut pădurile tăiate şi mi-am dat seama că acestor copaci le-au fost luată familia. Au văzut cum semenii lor sunt ori tăiaţi de la bază, ori luaţi din pământ cu tot cu rădăcină. Am deschis ochii şi am văzut că plângeau. Atunci mi-am dat seama că pământul avea mult mai multe de spus. Am închis din nou ochii şi am văzut tot ce au văzut ei: fiecare război, fiecare crimă, fircare cadavru, fiecare avalanşă, fiecare defrişare, fiecare gunoi aruncat ce este dăunător pentru mediu. Am  luat mâna şi am ascultat natura. Şi atunci mi-am dat seama că plâng. Atunci mi-a vorbit tot prin imagini transmiţând cum aerul este contaminat şi stratul de ozon se subţiază.

Am plecat la râu şi l-am ascultat şi pe el. Era minunat, dar când am pus mâna în apa sa, acesta mi-a vorbit şi mi-a arătat fiecare loc, fiecare gunoi aruncat în el, fiecare substanţă, fiecare animal marin care a murit din cauza noastră. Mi-a arătat ceea ce noi nu vedem.

Am văzut cum lumea noastră este distrusă. Am vrut să întreb cine face asta, dar pământul mi-a luat-o înainte. Vocea s-a auzit ca şi cum cineva era lângă mine, dar orinde mă uitam, nu era nimeni. Era  voce bărbătească. Inspira tristeţe. A spus:

De ce mă distrugeţi? 

Copacii mi-au pus şi ei o întrebare:

De ce ne distrugeţi? Doar ştiţi cât timp ne ia să creştem.

Iar vântul la fel:

De ce ne contaminaţi?

Mă întreba pe mine, conştientizând faptul că sunt mesagerul lor. Fără natură nu putem trăi, dar noi oamenii tot o distrugem. E ca şi cum ne-am autodistruge.

Ştiu că lumea noastră are şi frumuseţi, chiar foarte multe, dar cu fiecare gunoi aruncat în pământ sau în apă ne distrugem planeta, casa noastră de la naştere până la moarte, casa viitorilor copii, nepoţi, strănepoţi ş.a.m.d. Avem atâtea lucruri frumoase şi ne lăsăm mintea ocupată cu problemele vieţii cotidene, nu mai observăm lucrurile simple de care am putea să ne bucurăm, nu vedem decât tehnologie. E foarte utilă, dar trebuie şi să ne conectăm cu natura însăşi. Uită-te în jur. Dumnezeu ne-a lăsat aceste minunăţii ca să ne bucurăm de ele şi să le îngrijim. Suntem cea mai evoluată specie şi dacă tot avem atâta putere încât să ne creăm nouă un spaţiu şi o viaţă cât mai frumoasă, de ce nu ne îngrijim şi de natură?

De ce vă autodistrugeţi?

Mă întorc cu privirea tristă la tine şi te întreb: Ce am putea face? Cum să ne salvăm draga noastră planetă?