Mă duc spre întuneric

Am găsit întunericul... mi-a cuprins tot corpul și am simțit că singura soluție este să mă închid. Simțeam că pierd controlul și lumina odată cu el. Așa că am decis să îmi închid sufletul. Eram jos, mergeam spre întuneric și iubeam asta. Începusem să iubesc monstrul acela. Dar lumina mă trăgea înapoi și eu nu o doream. Vroiam întuneric... vroiam să las monstrul că mă controleze.

Parcă eram două persoane într-una. Îl iubeam... dar sufletul meu nu s-a întunecat... iar puținul de lumină ce a putut ieși m-a trimis către salvare. Monstrul râdea de gândurile mele negativiste. Îmi șoptea că nu sunt bună de nimic, că nu voi reuși să mă schimb și sunt blestemată. Îl credeam. Credeam fiecare vorbă și îmi luase toate speranțele de  scăpare. Am uitat cum este să ai lumină.

Dar Dumnezeu m-a ridicat. Puțin câte puțin m-a ridicat. Acum se dă o luptă... oare voi reuși să redevin cine eram înainte? Oare pot trimite monstrul în cușca sa? Până și acum mai deține puțin controlul. Continuă să îmi șoptească și eu nu simt nimic, nu simt teamă... simt că vreau să treacă perioada asta. Nu știu ce vreau: salvare sau blestem? Deja ne-am cunoscut foarte bine eu și monstrul dar rațiunea spune să renunț la el.

Simt că sunt singurul om de pe planeta asta care trece prin asta... Cine l-a adus în viața mea? Cum de are atâta control? L-am lăsat să mă controleze până când am văzut că prea îmi strica viața și a trebuit să fac și eu ceva. Și acum, încă încerc să lupt, să câștig... Încerc să văd lumina... Dar este greu când vorbele mele aduc durere... și acțiunile mele aduc necazuri... Iar m-a controlat... Nu îmi place... Încerc să găsesc o soluție.. Voi ați găsit-o?