The fault in our stars, de John Green

Am terminat de citit aceasta carte The fault in our stars, sau Sub aceeași stea, scrisă de John Green. Am citit varianta în engleză și am câteva cuvinte de spus despre ea. Am găsit plusuri și minusuri pe care am să le spun mai jos.

Sursă: Google Images

Tema abordată include moartea și viziunea asupra morții a câțiva tineri bolnavi de cancer. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant. Au fost arătate două efecte: efectul morții cunoscute, adică faptul că Hazel știa cam cât avea de trăit, și moartea neașteptată, ceea ce este în mare parte adevărul.

Personajele sunt conturate astfel încât descrierea fizică să le descrie personalitatea.Pe parcurs am reușit să simt din acele sentimente ce le simțea Hazel Grace. Timpul despre care s-a scris este generația de azi, lumea modernă și obiceiurile adolescenților din ziua de azi. Aceste personaje au personalități foarte ok, atât că Hazel mi s-a părut răsfățată și chiar a părut obsedată de ideea aflării finalului cărții pe care a recitit-o de mii de ori. Până și după moartea iubitului ei, ea a vrut să afle finalul cărții.

Deși  a fost cam rău, acest scriitor pe care tinerii l-au vizitat deși spunea lucruri ce păreau fără sens, le-a dat un răspuns la care ei să se poată gândi, dar imaturitatea a pus stăpânire pe fată care a devenit, cum am spus mai sus, obsedată de această idee de a afla finalul cărții. De aceea, răspunsurile filozofice nu sunt destul de bune.

În timp ce citeam aveam impresia că se oferă prea repede, dar scriitorul a atins stagiile iubirii și a descris totul într-un mod plăcut. Apreciez la John Green că nu a pus accent pe sex, sau să imprime ideea că sexul înseamnă dragoste. Dragostea este ceva frumos și chiar a reușit să o descrie prin alinturile ce și le ofereau cei doi, momentele romantice și frumoase și zâmbete.

Toate sentimentele au fost descrise cu acuratețe și mi-a plăcut acest lucru pentru că cititorul chiar ar putea simți ceea ce simte Hazel.

Autorul nu a folosit stereotipul cărților de dragoste, ci a descris puritatea dragostei, frumusețea în a te îndrăgosti... Stereotipul la care m-am referit este acesta: o fată și un băiat care nu ar trebui să fie împreună se îndrăgostesc și luptă cu lumea din jur și cu cei răi pentru a proteja relația. Mă refer la iubire interzisă sau imposibilă. Dar pot observa influența media și faptul că această carte a fost scrisă pentru a fii vândută.

Ca să o compar cu alte cărți nu ar fi greu. De exemplu, chiar consider cartea aceasta o poveste de dragoste mai frumoasă decât cea din Twilight și am citit toate cărțile din această serie și am văzut și filmul.

Este o carte ușoară, consider eu. Nu este deloc greu să o înțelegi și totuși pot spune că am citit cărți de dragoste mai bune decât aceasta. Este bună pentru adolescenți. Dar, mie una nu mi s-a părut atât de minunată pe cât aș fi crezut. Mi-a plăcut, este o poveste de dragoste frumoasă.

Oricum, o recomand.

Diavolul și Domnișoara Prym, de Paulo Coelho

Scriitorul meu preferat este Paulo Coelho și am decis să îi citesc toate cărțile. Am citit o mare parte din ele și sper ca în viitor să reușesc să fiu și eu aproape la fel de bună ca și scriitoare.

Dar aceasta nu este o postare despre scriitorul meu preferat, ci o recenzie. Am terminat de citit Diavolul și Domnișoara Prym, scrisă de Paulo Coelho și am decis să îmi spun părerea și despre această carte.

Chiar mi se pare interesantă ideea scriitorului de a aborda o astfel de temă într-un mod atât de ingenios. A spus un lucru pe care nu știu câți l-am realizat: avem o parte bună, sub forma îngerului în această carte, și o parte rea, sub forma diavolului. Cartea prezintă lupta dintre bine și rău, dar nu în modul în care este prezentată în basme. Nu există trei probe, nu există balauri. Această luptă se dă în interiorul fiecărui personaj. Reflectă realitatea și ceea ce am simțit și eu de ceva vreme.

Cartea prezintă această luptă în Viscos, unde oamenii sunt blânzi, prietenoși și în mare parte bătrâni. Toți lucrează cu hărnicie și se adună seara la barul hotelului. Însă liniștea este perturbată de venirea unui străin mai special care avea să schimbe orașul.

Descrierea sentimentelor interioare nu m-a făcut să simt tot ce simte acel personaj, dar m-a prins și am vrut să văd ce se întâmplă în continuare. Nu a fost deloc dezamăgitor finalul, ba chiar mi-a plăcut. A fost un moment cu totul neașteptat.

Cea mai interesantă parte din carte este NOTA AUTORULUI pentru că acesta ne spune o legendă care probabil l-a inspirat spre scrierea acestei cărți. Uimitor, pentru mine, a fost faptul că această carte a fost scrisă în 23 de ore și 58 de minute.

Trebuie să o recitesc pe viitor pentru că unele aspecte nu am reușit să le înțeleg. O recomand cu mare drag și vă urez lectură plăcută.

Cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu

Citisem pe un site, dacă îmi amintesc bine, despre faptul că cea mai aiurită perioadă a vieții este cea din liceu. Îi dau dreptate. Dacă mă gândesc acum la perioada liceului, nu prea îmi place cum eram. Nu spun că eram un dezastru dar am luat decizii greșite uneori.

Am să spun azi de ce perioada liceului e cea mai aiurea. Mulți adulți spun ca era mișto când aveau ei 16-17 ani, că nu aveai griji că nu știu ce. Un vis. Mulți vor să revină la perioada asta. Eu sunt de altă părere.

Nu vreau să mă întorc la perioada aia și să o retrăiesc. Fără griji? Nu mai știi când te îngrijorai din cele mai neînsemnate chestii? Liceul e perioada de tranziție, de descoperire a sinelui și nu cred că erai un adolescent fericit când ți se dădea jet de persoana care îți place după ce ți-a făcut speranțe. Nu cred că te simțeai atât de bine când ai fi vrut să fii acceptat și poate ai și ajuns să faci unele chestii doar ca să fii acceptat. Lupta cu sinele interior se dădea în fiecare zi pentru că nu știi cum să te ascunzi ca ceilalți să nu îți observe defectele ca apoi să facă mișto de tine.

Sunt momente fericite, dar și aiurite. Uneori ești aproape de depresie pentru că nu știi cine ești și devii cine nu ar trebui să fii. Și chiar observ că mulți adolescenți își distrug viața inconștient. Multe fete consideră că e ok să fie nimfomane si să cedeze doar pentru că nu își pot stăpâni hormonii. În al doilea rând, dacă toți fumeaza, de ce să nu fumezi și tu? Nu conteaza că e foarte aiurea nu doar pentru sănătatea ta dar și pentru mirosul tău. Fumul de țigară face părul să miroasă urât, îți îngălbenește dinții, miroase îngrozitor, însă dacă toți fumeaza, de ce nu și tu? Ce ești tu mai special? De ce trebuie tu să ai voință când alții nu au? Nu trebuie să fii diferit, trebuie să fii ca ceilalți ca să fii acceptat în grup. Asta e deviza din ziua de azi... Sau nu e așa. Nu de asta s-au apucat de fumat mulți tineri? Dacă nu, atunci de ce nu ai voință să nu faci asta? De ce nu aveți grijă de voi și de sănătatea voastră? De ce faceți lucruri periculoase doar ca să atrageți atenția sau să fiți la modă? Diavolul ne ispitește pentru că știe că nu avem voință să rezistăm și noi cedăm. Și apoi ne dăm seama că nu mai putem scăpa de viciu. Recunosc, am și eu vicii, și cel mai distrugător e Facebook-ul...

Am ceva cu generația asta și cele care vin pentru că lumea asta se distruge. Normalul devine anormal și asta nu îmi place. Mi-e frică pentru viitor și chiar recent am auzit ceva ce m-a facut să am o părere și mai aiurea despre generația asta distrusă. Dar nu e vina lor, e vina la ce se promoveaza... Dar asta e altă discuție.

După liceu, îți cam dai seama cine ești și înveți că trebuie să accepți că ești așa cum ești sau să încerci să schimbi defectele. Ești mai stabil emoțional, consider eu. Ai alte preocupări și chiar înveți să fii responsabil. Și atunci, problemele ce le aveai în liceu sunt mici pe lângă ce probleme apar în viața de adult.

Nu te lăsa ispitit, ci caută să ai voință să reziști...

Mă duc spre întuneric

Am găsit întunericul... mi-a cuprins tot corpul și am simțit că singura soluție este să mă închid. Simțeam că pierd controlul și lumina odată cu el. Așa că am decis să îmi închid sufletul. Eram jos, mergeam spre întuneric și iubeam asta. Începusem să iubesc monstrul acela. Dar lumina mă trăgea înapoi și eu nu o doream. Vroiam întuneric... vroiam să las monstrul că mă controleze.

Parcă eram două persoane într-una. Îl iubeam... dar sufletul meu nu s-a întunecat... iar puținul de lumină ce a putut ieși m-a trimis către salvare. Monstrul râdea de gândurile mele negativiste. Îmi șoptea că nu sunt bună de nimic, că nu voi reuși să mă schimb și sunt blestemată. Îl credeam. Credeam fiecare vorbă și îmi luase toate speranțele de  scăpare. Am uitat cum este să ai lumină.

Dar Dumnezeu m-a ridicat. Puțin câte puțin m-a ridicat. Acum se dă o luptă... oare voi reuși să redevin cine eram înainte? Oare pot trimite monstrul în cușca sa? Până și acum mai deține puțin controlul. Continuă să îmi șoptească și eu nu simt nimic, nu simt teamă... simt că vreau să treacă perioada asta. Nu știu ce vreau: salvare sau blestem? Deja ne-am cunoscut foarte bine eu și monstrul dar rațiunea spune să renunț la el.

Simt că sunt singurul om de pe planeta asta care trece prin asta... Cine l-a adus în viața mea? Cum de are atâta control? L-am lăsat să mă controleze până când am văzut că prea îmi strica viața și a trebuit să fac și eu ceva. Și acum, încă încerc să lupt, să câștig... Încerc să văd lumina... Dar este greu când vorbele mele aduc durere... și acțiunile mele aduc necazuri... Iar m-a controlat... Nu îmi place... Încerc să găsesc o soluție.. Voi ați găsit-o?

Despre oameni...

E a treia oară pe blogul ăsta când abordez acest subiect, dar simt că  vreau să scriu despre asta, să îl descriu mai mult pe monstrul care stăpânește comportamentul uman. De data aceasta sunt bine dispusă.

Suntem oameni, greșim. Încercăm poate să fim perfecți sau măcar să mascăm unele defecte. Unii oameni poate că nu vor să mascheze și lasă acest monstru să îi cuprindă fiecare părticică din corp, pentru că sunt slabi. Suntem slabi atunci când lăsăm sentimentele negative să ne controleze starea emoțională și comportamentul față de ceilalți oameni. Suntem slabi atunci când facem rău altor oameni pentru că îl lăsăm pe cel rău să ne controleze, să ne manipuleze.

Însă nu suntem slabi atunci când din când în când ne mai descărcăm prin lacrimi pentru că viața nu e doar lapte și miere și ca să reușim să luăm decizii bune, trebuie să ne descărcăm de supărare.

Și încercăm din răsputeri să fim altfel, sau nu. Unii încercăm mereu să fim oameni adevărați și nu monștrii, însă alții eșuează și devin hateri, devin invidioși și fac păcate fără să le pese de urmări. Eu nu cred că Biblia are reguli doar ca să aibă, ci ca să ne ușureze viața. Iar monstrul din noi ne ispitește să le încălcăm, ca viața noastră să fie complicată și apoi să ne întrebăm unde este Dumnezeu? Este acolo, doar că ai plecat de lângă El.

Mă înspăimântă gândul că orice sentiment negativ simt, vine de la cel Rău... Ura, invidia, gelozia, înjurăturile, bârfa... cineva ne-a influențat. Sunt încercări prin care trecem în viață și un test pe care îl luăm, sau îl eșuăm. Șanse să fim oameni mai buni se ivesc la tot pasul. Alegerea e a noastră.

Totuși suntem oameni. Suntem curioși de viața celuilalt fără să vrem, ne comparăm cu alți oameni în diferite domenii, ne dorim să fim mai buni ca celălalt și multe altele. Ambiția este o parte bună a personalității umane, dar obsesia nu.

Până acum, pentru că a trebuit să schimb mediul anul trecut în septembrie, am cunoscut atâtea tipuri de oameni diferite de cele pe care le știam în orașul meu. Și acum, de câte ori mă întorc acasă, am impresia că văd mulți copii care încearcă din răsputeri să fie fashion, să fie cool și toate cele. Am spus și în altă postare, la facultate ai alte principii poate, ai alte lucruri pe cap decât faptul că vrei să fi fashion. Nici faptul că ești integralist sau nu nu te scoate din grupul de prieteni. Dar orașul meu e un oraș mic, majoritatea celor trecuți de 19 ani merg la facultate la Timișoara.

Uneori mă gândesc la perioada liceului când eram eu de vârsta puștanilor de acum și le înțeleg unele motive pentru care acționează într-un mod anume și pentru care dau importanță la lucruri care acum mi se par neimportante. Nu mă place X. În liceu era jale. Cum să nu mă placă X? Cu ce am greșit? Acum, am hateri chiar lângă mine oriunde aș merge și am înțeles că e și normal să fie persoane în lumea asta care nu te plac.

Totuși, un lucru e trist. Cu cât mă maturizez mai mult, cu atât îmi pierd speranțele, visurile... Dar am văzut că dacă eu trebuie să reușesc pe un anumit domeniu, mi se oferă șansa. Mi se oferă un imbold să reușesc. Nu sunt superstițioasă, dar sunt semne pe care nu le pot evita, persoane care nu mă lasă să renunț la visul de scriitor.

Am început să vorbesc despre monștrii și am ajuns să vorbesc despre altceva. În orice caz, fiecare om avem un monstru în noi pe care trebuie să îl stăpânim, dacă vrem să fim oameni adevărați. Și sincer, am ajuns să cunosc câțiva oameni adevărați în viața mea, care nu ar trebui să aibă o părere atât de rea despre ei înșiși!

Gazda(The Host) de Stephenie Meyer

Recent am terminat de citit cartea Gazda, scrisă de Stephenie Meyer și pot să spun că este o carte bună ce abordează teme cum ar fi dragostea, prietenia, munca în echipă, viața printre alți oameni atunci când tu ești cel mai diferit dintre toți.

Sursa: Google Images

Cartea prezintă o idee despre cum ar putea fi extratereștrii, cum arată, cum se înmulțesc, cum călătoresc, cam tot ce te-ar putea interesa despre acest tip de extratereștrii. Am citit cartea și am văzut și filmul pentru a le putea compara. Ceea ce a fost si așteptat a fost faptul că au omis scene  care mie una mi s-au părut foarte interesante și creative, dar au și schimbat pentru a păstra ideile principale.

Nu am de gând să fac un rezumat, cum a spus cineva anume, ci am să scriu în mare, pentru că nu vreau să fiu Spoiler.

Totuși, am să spun în mare ideea cărții. Așa cum am scris mai sus, este despre o rasă de extratereștrii, așa cum și-a imaginat scriitoarea. Acești extratereștii sunt suflete ce călătoresc de pe o planetă pe alta. Pe fiecare planetă au o gazdă nouă și după un anumit număr, sufletele se stabilesc pe acea planetă. Însă când au ajuns pe Terra, au fost uimiți de sentimentele umane ce le pot avea oamenii. Văzând că oamenii nu au grijă nici de ei, nici de lumea lor și că omenirea este plină de ură, violența și alte sentimente și acțiuni negative, sufletele au decis să pună stăpânire pe pământ, adică să îl colonizeze. Au creat astfel o planetă perfectă, curată și minunată. Au renunțat la multe lucruri omenești pentru a revoluționa știința și diferite domenii ale sale. Nu au renunțat doar la obiecte, ci și la sentimentele negative, la violență și la tot ce ar putea face rău celor din jur.

Un suflet nouvenit este destinat însă altui scop și odată ce a pus stăpânire pe o gazdă pe nume  Melanie Stryder, află că această gazdă nu vrea să renunțe la corpul ei. De aici începe adevărata poveste în care Melanie și Rătăcitoarea(numele sufletului pe această planetă) trec prin mai multe aventuri de-a lungul cărții și filmului, prin care amândouă se vor schimba.

Personajele sunt conturate fără prea multe detalii, dar încât să descrie înfățișarea lor. Pentru a putea afla despre aceste personaje, putem analiza doar gândurile lui Mel și a lui Wanda și acțiunile lor. Toata cartea este din perspectiva lui Wanda cu acțiunea descrisă la persoana întâi pentru a reda sentimentele și aventurile prin care aceasta trece, neașteptându-se la ce s-a întâmplat. Acele aventuri prin care ea a trecut sunt contradictorii cu informațiile pe care le-a primit de la celelate suflete, total diferite de viața sufletelor pe Terra. Îmi place foarte mult cum a descris fiecare sentiment nou, fiecare tranziție, fiecare schimbare. Descrierea personajelor și evoluția lor a fost descrisă fără să grăbească procesul de schimbare, ceea ce admir la această scriitoare. Ca orice film făcut după o carte, se poate observa că unele personaje au murit în film, dar în carte nu, se poate observa că este făcut cu modificări pentru a reda esența cărții.

Peisajele pe care le-a redat scriitoarea sunt mirifice și fiecare loc pe care Wanda îl vede, aduce și sentimente noi pe care personajul le-a descris detaliat. Cartea redă o perspectivă a peșterilor, însă filmul le prezintă mai moderne. De exemplu, avem camera cuiva în peșteri. În carte, sunt saltele, în film sunt paturi adevărate. Dacă citești și cartea și vezi și filmul, ai să înțelegi la ce mă refer și vei observa tu însuți diferențele. Cartea a descris peisajele minunate, iar filmul le-a arătat. Deși mă sperie înfățișarea sufletelor, chiar mi-a plăcut ideea ca odată inserate sufletele, irisul să lumineze. 

Puncte forte

• descrierile lumilor vizitate, a peisajelor, a sentimentelor
• stilul de viață al paraziților(așa cum sunt numiți de oameni)
• faptul că scriitoarea l-a făcut pe cititor să înțeleagă scopul colonizării
• ideea scriitoarei cu extratereștrii sub formă de suflete și frumusețea acestor suflete. 

Puncte slabe

• deși cartea m-a făcut să fiu de partea lui Wanda, adică de partea sufletelor, am ajuns confuză pentru că la un moment dat nu știam cu cine țin: cu oamenii sau extratereștrii
• totuși, ideea ca extratereștrii să vină pe pământ mă înspăimânta pentru că această colonizare, chiar dacă ne-am înțelege cu ei la un moment dat, ar însemna sacrificarea oamenilor. 
•  pot să spun că lumile descrise sunt foarte creative, însă numele primite pe alte lumi și chiar pe lumea aceasta nu mi se par destul de inspirate. Adică ar fi putut da nume care totuși să aibă o semnificație profundă, o combinație de cuvinte. Numele sufletelor este ca la indienii aceia care își numesc copii după ceea ce văd în jur. De aceea abrevierile erau mai bune decât un cuvânt de acest gen. 

Dar, cred că am pretenții prea mari. Cartea este de genul SF și se adresează cam tuturor. Nu cere multă atenție pentru a înțelege anumite aspecte. De exemplu, după cum am spus mai sus, numele. Nu te pune pe gânduri Oare ce înseamnă numele de Wandering? pentru că știi deja ce înseamnă. Sunt făcute încât orice copil să poată înțelege ceea ce înseamnă numele. 

Ceea ce nu mi-a plăcut la film a fost absența unor elemente cu adevărat minunate: descrierea lumilor în care a fost Wanda, modul în care ea a salvat un prieten urs și multe alte lucruri care fac această carte interesantă și creativă. Filmul a grăbit acțiunile, ceea ce nu mi-a plăcut. Dar dacă ar fi încercat să îl facă exact după carte, ar fi fost vreo 3 părți. 

Diferențe între liceu și facultate Partea a II-a

3. Aprovizionarea

În liceu, nu cumperi tu mâncarea. Poate sunt cazuri, dar nu tu îți cumperi cele necesare. Părinții au grijă de tine, ai tot ce ai nevoie. În facultate treaba stă altfel. Aici înveți tot ce nu știai. Înveți cât de mult ține o pâine până se strică, cât de mult ține mâncarea în mod normal, înveți să ai grijă de tine. Te aprovizionezi cu cele necesare singur, pentru că nu mai ești acasă unde mereu ai mâncare pe masă, mereu ai hârtie igienică în baie, mereu ai apă de băut. În facultate aflii ce ai tu nevoie. Pe lângă faptul că înveți să ai grijă de bani și să cauți lucrurile la cel mai bun preț, mai înveți și să socializezi, sau să devii rău cu oamenii. Asta depinde de ce alegi.

În cămin, ești propriul tău contabil. Ai o sumă de bani, și acea sumă te gândești cum să o folosești ca să îți ajungă pentru tot ce ai tu nevoie. Și dacă rămân bani pentru o haina nouă, că doar ești într-un oraș mare, numai bine.

4. Viața socială

Totul depinde de tine dacă ai sau nu o viață socială, însă orice fel de persoană ai fi, tot o să înveți să fii sociabil cu oamenii pentru că ai nevoie de colegi atunci când îți lipsesc cursuri, ai nevoie de cineva să îți explice anumite chestii, trebuie ca tu și colegii de cameră să vă organizați cine și ce cumpărați. Aveți nevoie de produse de curățenie așa că discuți cu colegii de cameră să vedeți cum o să cumpărați: strângeți bani toți sau luați pe rând. Dacă tu ai timp și vrei, mai mergi prin cluburi. Oricum, pentru mine, viața de student este foarte frumoasă. Am învățat multe lucruri de când am început facultatea și cu fiecare om pe care l-am întâlnit în calea mea am putut să decid: așa vreau și eu să fiu, și nu vreau să ajung așa, mai bine fac ceva în privința asta. Am învățat că nu toți oamenii te plac, că unii duc o viața mai nasoala decât ai fi crezut, că nici un om nu este la fel ca celălalt. Am învățat că unii oameni sunt răi pentru că au motive, alții sunt buni poate din aceleași motive. Viața te lovește, însă tu alegi dacă să fii slab sau puternic.

Eu, nu aveam o părere prea bună despre mine, însă am început să mă accept așa cum sunt, pentru că nu sunt invizibilă, deși așa mă simțeam de mule ori în liceu. Ba chiar, oamenii m-au ținut minte după ce am făcut cunoștiință. Am început să accept că am defecte și că unele le pot schimba și altele nu. Așa cum am mai spus, maturizarea este inevitabilă și viața te student te învață să te descurci. Trebuie să te descurci singur pentru că nu o să fie mereu cineva care să te ajute cu bagajele, de exemplu, sau nu o să ai mereu cu cine să mergi la mall. Însă, să fii singur, uneori te ajută. Mai ales când mergi să cauți inspirație pentru cartea proprie sau pentru ceva ce vrei să faci.

Viața de student este frumoasă și educativă, spun eu. Dacă este vreun aspect pe care l-am uitat sau ești în liceu și ai întrebări legate de viața de student, lasă un comentariu și dacă pot, am să îți răspund la întrebare.