Review: Ingrid PRET-A-PORTER nr.01

Blog personal inseamna un site unde pot scrie despre ce doresc. De aceea, chiar vreau sa vorbesc despre o paleta de culori de care m-am indragostit.

Nu sunt make-up artist si nu prea cunosc termenii si expresiile folosite pentru a descrie un produs de makeup, dar in cuvintele mele imi voi spune opinia despre acest produs. 

Imi place sa ma machiez, sa ma joc cu culorile. Recent am achizitionat produse de make-up noi, printre care si paleta de culori Ingrid PRET-A-PORTER nr.01. Culorile sunt geniale si asa cum scrie pe pagina I.Gabriella - MakeUp & More, aceste farduri chiar tin. Am reusit sa combin doar cu aceste culori un machiaj pe care il ador. 

Cred ca acum stiu care ce farduri voi folosi destul de mult. Ador nuantele culorilor, cum arata pe pleoape si cat de frumos se imbina culorile.

Mai mult de atat nu stiu ce sa spun, doar ca, sunt geniale!

Creatiile mele au fost promovate!

Promovarea este un pas important spre a deveni cunoscut. De aceea, doamna profesoară Ana-Cristina Popescu îmi publică creațiile în revistele sau antologiile dânsei.

De această dată, doamna profesoară a publicat o revistă literară numită În bătaia peniței, titlu care mie una îmi place. Am răsfoit revista și apar în ea creații de-ale mele. Pentru a le accesa și pentru a citi și creațiile altor scriitori, cu un click aici poți citi revista. O recomand cu mare drag și sper sa îmi vină inspirația în curând și să mai scriu.

Ador să creez povești și tot ce e literatură. Și abia aștept ca noul meu roman să fie gata. În curând îl voi termina și vă voi ține la curent cu publicarea lui și tot ce ține de acest roman.

Va fi și un site unde mă voi prezenta eu și cărțile mele. Acolo voi publica tot ce ține de creațiile mele, lansări de carte, etc. Sunt multe de făcut, dar merită.

Pentru a fi la curent, da un like la pagina mea de autor. 

Când știi că ești fericit?

Fericirea, toți o căutăm. Dar știi când ai găsit-o?

Este atunci când nu mai aștepți să se întâmple un anumit lucru, când deja ai ceea ce îți trebuie să fii fericit. Pur și simplu te bucuri de fiecare zi din viața ta, chiar dacă poate mai apar probleme.

Știi că ai totul atunci când nu simți că viața trece pe lângă tine, când chiar te bucuri de ea, dar nu neapărat în modul acela cu distracție etc. ci pur și simplu ești fericit.

Sentimentul ăsta îl simți în inima ta și este minunat. Eu nu cred că îți trebuie ceva scump sau un obiect foarte modern ca să te bucuri de viață. Ai nevoie doar de persoanele potrivite alături, care să te facă să fii mai bun decât erai ieri, să te facă să lupți atunci când simți că nu mai poți, că îți este frică.

Ai nevoie de persoane care să te ambiționeze și când ai găsit acele persoane, păstrează-le.

Lumea mea

Am reușit încă odată să public. Din acest an, 2016, sunt scriitoare calificată.

Ca să fii scriitor cu normă întreagă se spune că trebuie să publici cel puțin două cărți, iar eu am reușit. Mi-am dat seama că pentru a reuși, trebuie să ai două lucruri: un vis și ambiție pentru a-l îndeplini. Totul este să nu te grăbești, ci să ai răbdare.

Știu că pare ciudat ce spun pentru unii, dar totul este mulțumită lui Dumnezeu. Mai am mult de muncă dar știu că ajungând până aici, mi-am dat seama că nu trebuie să mă opresc din scris. Șansele îți apar în cale și tot ce trebuie să faci este să le accepți. Nu este nevoie de reclamă negativă sau alt joc. Vreau să ajung cunoscută prin ceea ce scriu. Nu caut neapărat faima, dar să fii scriitor este o meserie care te definește. Este ceva ce nu poți ține în frâu, ceva ce nu alegi...

Uneori, lucrul pe care îl faci cel mai bine, dar care îți aduce fericire este destinul tău. Nu te poți opri pur și simplu din a face acest lucru. Este ca un blestem, în sens pozitiv.

Problema este că mulți consideră că meseria de scriitor este fără succes. Promit să arăt lumii că pot reuși, indiferent cât de mulți oameni îmi spun să îl păstrez doar ca hobby. Visul meu a prins aripi și pentru că asta fac cel mai bine, voi lupta să îmi fac un trai din meseria de scriitor.

În antologie sunt o parte din ceea ce am scris în liceu, sau chiar și în generală. De atunci am observat că stilul meu a evoluat, lucru care îmi place. Și într-o zi, voi scrie o operă de artă, pentru că TREBUIE!

Puteți citi operele mele inițiale în această carte, cu un click aici.

Nu știu...

Nu știu...
Nu știu ce să spun despre ce simt acum
Dacă mă bucur
Sau îmi doresc să dispar
Dacă am sentimente
Sau am murit deja...

Nu știu...
Nu știu ce să fac
Când nimic nu merge cum a fost plănuit
Și ai avut un moment în care totul s-a năruit

Știu...
Știu că sufletul îmi este rupt în bucăți
Și nu regret, dar mă doare
Și din nou mor

Și totuși nu știu...
Dacă îmi vezi privirea goală
Sau poți să îmi vezi sufletul sfâșiat
De oameni și de viața asta?


Dar știu...
că îl iubesc.

Să simți... nimic

Să simți... nimic. Ți s-a întâmplat să nu ai nici un sentiment în momente în care ar trebui să simți ceva?

Fără emoții... nimic. Privești nebunia de afară prefăcântu-te că îți pasă... dar chiar îți păsa?

Te uiți la un film la care majoritatea plâng când îl văd, dar tu nu ai nici măcar o lacrimă.

Poate este prea multă singurătate în suflet și ai inima înghețată. Aici te-a adus singurătatea, la indiferență și egoism. Acestea sunt singurele lucruri pe care le simți.

Poate că ți-a păsat prea mult de oameni în trecut și săgețile primite ți-au distrus o parte din tine.

Cine ești? Nu mai ești tu.

Dacă te uiti în trecut poți să răspunzi doar la întrebarea Cine erai? dar acum...

Cine ești? Sau cine vrei să pari?

Ce înseamnă să fii adult? Chiar este așa de minunat cum ne imaginăm?

Când ești copil, visezi să crești mare, lucru pe care îl regretăm mai târziu. Cu cât creștem mai mult, cu atât ne dorim să fim adulți.

Când eram mică, mă întrebam lucruri de genul Oare cum o să arăt la 18 ani? apoi la 18 ani când nu eram atât de uimitoare cum visam să fiu Oare cum o să fiu la 20 de ani? dar nici vârsta asta nu este cine știe ce. Fiind copii, avem pe cineva care să aibă grijă de noi, care să ne dea bani, care să ne ajute atunci când nu putem singuri. Cu înaintarea în vârstă devenim încet încet adulți și trebuie să ne descurcăm singuri pentru că deh, suntem adulți.

Amintindu-mi cu tristețe de acele vremuri fericite, mi-au dat lacrimile. Am închis ochii și i-am strâns. M-am teleportat mintal în trecut într-un moment în care nu simțam că viața trece pe lângă mine, într-un moment în care îmi trăiam viața și eram fericită. 

(Romanul Restaurantul lui Emily, Gabriela Dagmar Preda-în curs de scriere)

După vârsta de 20 de ani înveți să fii pe cont propriu, lucru care ne și bucură, dar ne și întristează. Și oamenii au așteptări de la tine să știi anumite lucruri, poate chiar dintr-o dată să le știi, pentru că deh, ai o vârstă.

Un lucru care îmi place la vârsta asta e că îmi creez stilul de viață, dar ce mă deranjează e că ceilalți îl judecă pe ascuns. Asta e altă problemă. Dar este interesant să ai 20 de ani. Încă încerc să îmi dau seama care e treaba și cum funcționează jocul ăsta de-a adultul. Dacă iau viața ca un joc, pot să nu îmi fac atâtea griji și să lupt pur și simplu să fiu în joc.

Totuși, nu vârsta e cea la care ar trebui să ne uităm. Sinceră să fiu, îmi place viața mea. Sunt oameni care au rămas lângă mine când majoritatea au ales să uite de mine. Poate că nu am un stil de viață atât de activ, dar știu că am oameni minunați alături și care mă fac să zâmbesc în fiecare zi. Sunt fericită.

Asta contează, nu?